Spectrul Realitatii

Forumul Spectrul Realitatii este dedicat temei horror, povestilor de groaza, legendelor/miturilor si superstitiilor de peste tot.
 
AcasaPortalCalendarFAQCautareGrupuriInregistrareConectare
Bine ai venit pe forum, speram sa te distrezi! Arunca o privire la regulament . Daca te consideri capabil si vrei sa ajuti comunitatea, fa o cerere pentru aderare staff aici.

Septembrie 2017
LunMarMierJoiVinSamDum
    123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930 
CalendarCalendar
Ultimele subiecte
» Ecoul oaselor
18/9/2017, 8:30 pm Scris de WhiteBones

» IMPORTANT
18/9/2017, 10:52 am Scris de Any si Dali

» Vânătorul
17/9/2017, 11:22 am Scris de Thammuz

» Her
12/9/2017, 4:14 pm Scris de Smokye

» Face the fear
31/8/2017, 11:25 am Scris de Avva

» Heya
31/8/2017, 11:12 am Scris de Avva

» Detention
24/8/2017, 1:13 pm Scris de Smokye

» Posedat
20/8/2017, 12:20 am Scris de Daizuke

» Nu citi asta
16/8/2017, 10:00 am Scris de Smokye

» Umbra
12/8/2017, 6:24 pm Scris de Mioaaa

» Fiul meu a gasit un jurnal
10/8/2017, 5:26 pm Scris de Thammuz

» Fluieratu
27/7/2017, 9:38 pm Scris de Mioaaa

» Crima din subconstient – partea I
22/7/2017, 2:11 pm Scris de Un Dihor

» Legături
21/7/2017, 8:38 pm Scris de Thammuz

» Manga-uri preferate/recomandate
19/7/2017, 10:46 pm Scris de Smokye

Subiectele cele mai vizionate
REGULAMENT FORUM
The Walkers Among Us
Cosmarul
Crucea Neagra
Tomino's Hell
Epidemia
Pădurea
Jessie și Jessie
Portofoliu Lucifer
Razbunarea
Cei mai activi postatori ai saptamanii
chat

Top postatori
Smokye
 
Any si Dali
 
Ana-Maria
 
Lucifer
 
MaR¥u$
 
Alex*
 
Daizuke
 
AleX.
 
SATAN
 
Alkayr
 

Distribuiţi | 
 

 Ecoul oaselor

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos 
AutorMesaj
WhiteBones
Membru
Membru


Mesaje : 6
Reputatie : 0
Data de inscriere : 09/01/2017

MesajSubiect: Ecoul oaselor   9/1/2017, 6:12 pm

Aveți vreodată amintiri neclare? Momente în ceață, coșmaruri de care nu sunteți siguri- le-ați trăit sau visat? V-ați întrebat vreodată dacă în cele mai frumoase vise ați zburat sau v-a plonjat pentru cateva minute sufletul afară din corp? Și dacă da, unde a aterizat acesta?  Iată unde a aterizat acesta.
- Dă-te jos de pe mormânt, strigă străbunica mea în timp ce se repezea spre mine, scoli morții.
Era o înmormântare, aveam un vag concept despre moarte, oamenii erau întotdeauna triști, dar eu așteptam mereu o revedere, cândva, într-un alt loc. În scurt timp au batut coșciugul în cuie și l-au lăsăt să alunece într-o groapă betonată.
- De ce îi bate coșciugul în cuie, mamaie? Am îndrăznit să întreb.
Străbunica mea m-a privit încurcată, apoi cu un aer stins mi-a spus:
- Ca să nu iasă morții.
- Cum pot să iasă morții?
- Așa se face, hai, aruncă o mână de țărână și să merge.
Nu am înțeles vorbele acestea.
Dar, după ani, lucrurile s-au schimbat...
Am început din satul natal și acolo m-am întors. Se spune că oamenii merg unde îi îndreaptă soarta.
Trăgeam pufnind de cufărul cu haine. Dintr-o dată familia mea s-a decis că eu nu ma mai potriveam cu orașul și că mi-ar prinde bine puțin timp departe de aglomerație. Acumulurarea datoriilor i-au determinat sa ma exileze puțin departe de dramă.
Am inspirat. Aerul miroasea a iarbă și animale. Casa străbunicii mele, care se stinsese între timp, odata cu veselia acestui loc, se revarsa rece si solidă ca întotdeauna. Ce ciudat, obișnuiam sa-mi amintesc de locul ăsta ca fiind mai primitor, bineînteles, înainte de schimbări. Tot locul îmi amintea de monstrul din imaginația lui H.P. Lovecraft- Cthulhu era pentru mine casa asta.
Am intrat, lăsând ușa să se trântească în urma mea cu un scârțâit aprins. Mi-am scos hainele din valiză și le-am așezat in niște dulapuri care stăteau să cedeze din moment în moment. Când am închis ușa aceasta a căzut lăsând o dâră de praf. Am înjurat printre dinți ușor resemnată. Restul serii a trecut suportabil. Urma să stau aici peste iarnă, timp în care familia mea avea să rezolve problema datoriilor. Mi-am desfăcut o sticlă de suc, m-am așezat în pat, am închis ochii.
Eram fericită, da, eram foarte fericită. Ma aflam în locul pe care îl iubesc alături de Briana, prietena mea, eram în spatele unei case enorme, iubeam locul acela. Briana mă ținea de mână si imi spunea că va fi mereu alaturi de mine. M-am întors să privesc râul care susura, aruncând vibrații linistitoare. Dar înainte să apuc sa mă întorc virbațiile s-au transformat într-un țiuit ce s-a răspândit pănă în străfundul timpanului, aruncând săgeți. Râul nu mai era, o masă de sânge îi luase locul, care continua fluid să se scurgă prin munți de carne putrezită. Mi-am dat seama că nu mai simțeam mâna caldă a Brianei, când m-am întors țineam în mână o bucată de carne în putrefacție. Peste tot mirosea a formol, tot ce se mai auzea era țârâitul muștelor care trag la cadavre. O mișcare bruscă-am țipat-am încercat să mă eliberez din strânsoare, dar mâna nu-mi dădea drumul. Briana nu mai era, în fața mea stătea un cadavru, fire de păr făcute ghemotoace și viermi ieșind din toate orificiile prin craniu. Pielea de pe brațul care mă ținea era în descompunere. Am tras cu toată puterea și am căzut pe iarba îmbibată de viermi și clei. Dar brațul nu s-a detașat. Trăgeam, dădeam cu unghiile și mă durea. Era  brațul meu. Briana se apropia de mine târându-și încet corpul fără viață. Am țipat cat am putut de tare și m-am târât, dar mă mișcam în van. Cadavrul se apropia de mine lăsându-și gura să se deschidă ca un hău: “ Incertae sedis. “ Incertae sedis. “ Incertae sedis”. Ieșeau cuvinte articulate cu o voce cavernoasă, parcă vorbea din străfundul unui cavou lung. Ecoul se prelungea în toată ființa mea. Am țipat cât am putut de tare, am luat o piatra și am azvârlit-o în noapte.  Apoi m-am pierdut în întuneric.
P.S Va rog să îmi spuneți dacă doriți continuarea. Sunt membru nou pe acest forum și m-ar ajuta părerea voastră. Mulțumesc!  Surprised
Sus In jos
Ana-Maria
Critic
Critic
avatar

Mesaje : 85
Reputatie : 12
Data de inscriere : 30/12/2015

MesajSubiect: Re: Ecoul oaselor   17/2/2017, 4:38 pm

Începutul este chiar bun. Promițător. Descriere, naratiune, dialog, exprimare – cât și cum trebuie. Gramatică – în regulă. 
Îmi place. Aștept continuarea, așa că succes la scris! Razz

_________________
"When we are together I forget about everything,
Nothing else matters, it's just you and me;
I'm loosing myself under your sweet touch
And all I want is your embrace... Am I asking too much?"
Sus In jos
Any si Dali
Administrator
Administrator
avatar

Mesaje : 132
Reputatie : 16
Data de inscriere : 03/11/2015
Varsta : 18

MesajSubiect: Re: Ecoul oaselor   18/2/2017, 6:37 pm

Foarte interesant până acum. Mi-a plăcut începutul, a fost misterios şi intens. Mă gândesc doar că ai intrat puţin cam repede în pâine, dar aştept continuarea înainte să comentez, mai bine. Deci pune next! Smile
Sus In jos
http://spectrul-realitatii.forumslife.com
WhiteBones
Membru
Membru


Mesaje : 6
Reputatie : 0
Data de inscriere : 09/01/2017

MesajSubiect: Re: Ecoul oaselor   25/2/2017, 12:47 am

Multumesc pentru feedback, aceasta parte nu este horror, dar introduce o alta. Deci, sa incepem Surprised 


M-am trezit țipând cele 2 cuvinte. Pe față mi se scurgeau șiroaie reci de transpirație. Încă mai simțeam mirosul de formol în nări. “A fost doar un vis, doar un vis, atât”. M-am ridicat să îmi iau o sticlă de bere, orice ar fi fost bun în momentul ăsta. Nu am fost niciodată dependentă de alcool, dar acidul din băutură mă atrăgea necontenit. M-am așezat la masă privind în gol la paharul care împrăștia mici bule in aer. Uneori beam ca să uit, alteori ca să îmi dau o stare de euforie, dar cred ca mereu beam ca să îmi țin sub control visele.  Dar înainte să mă dezmeticesc am realizat că întârzi chiar în prima mea zi de școală.
M-am înfipt pe ușa școlii ca un uragan. M-am grăbit să ajung în clasă după ce mi-am luat fișa de la secretariat. O serie de ochi analizau atent figura albă din fața lor.
-      Hmm, tu trebuie să fii Dylan Somemore. Să sperăm că nu ai de gând să intri așa în fiecare zi, ultima bancă e liberă.
Tare. Prima zi și deja profesoara mă observă. Mi-am târât picioarele până în ultma bancă, cum a văzut că mă apropii, colega mea și-a ridicat ochii din cartea pe care o ținea cu îndârjire și mi-a aruncat un zâmbet larg.
-      Ce bine e să vezi o figură noua printre fețele astea vechi de sute de ani! Spuse în timp ce îmi făcea loc.
-      Sute de ani? Sunt sigură că nu au mai mult de 18.
-      Locuim aici de mai multe generații. A încheiat privindu-mă serios. Sunt Aaren.
-      Cred că ai auzit deja cum mă cheama.
A făcut o grimasă după care mi-a zâmbit.
-      E în regulă, ești prima persoană de aici cu care pot sta după mult timp.
-      De ce? Am întrebat sceptică.
A făcut o mică pauză, părea că se întristează.
-      Nu se acceptă decat ce intră în tiparele normale.
 
Restul zilei a decurs normal. Aaren părea o fată drăguță, avea o mica problemă cu expresiile feței, dar zambetele ei stângace mă făceau să mă simt comfortabil. În afară de asta, doar ea vorbea cu mine.
Într-un sfârșit am ajuns acasă. Am pupat-o pe matușa Elenore, care m-a privit curioasă:
-      Și, nu mă face să întreb eu, cum a fost prima zi de liceu?
-      Ok, cred, m-am transferat în mijlocul semestrului, cred că se putea și mai bine.
-      Și? Ceva prieteni? Băieți? Să știi că în orașul asta nu ne putem lăuda cu multe, dar știm sigur că avem copii frumoși.
-      Da, imediat ce voi scapă de acele mici derulări de imagini pe care voi le numiți vise și o să pot dormi fară  litrii de acid langă mine cred că voi încerca.
Elenore m-a privit întristată.
-      Te-am auzit țipând aseară, dar vor dispărea de la sine, sunt doar vise, mă duc să îți fac un ceai. Se ridică și mă sărută pe frunte, apoi plecă cu pași mici spre bucătărie. Nora, cum îi plăcea să i se spună, este o femeie simplă, căreia nu-i place să vorbească despre ea. Uneori am impresia că nici ea nu își dă seama ce stie despre ea. Este mică de statură, dar impunătoare și precisă. Are ochii migdalați și o oarecare liniște combinată cu o teamă resemnata se regăsește în ei. O cunosc de dinainte de a putea merge și totuși nu pot spune decât că e mulțumită dacă stă într-un colt, cu andrelele și ascultă sunetul televizorului.
Următoarele zile au trecut nesemnificativ, nimic notabil nu s-a întâmplat. Coșmarurile erau mai suportabile, îmi lipseau zilele însorite de acasă și cuvântul ăsta îmi răsuna mereu în timpane, alături de expresia în latină visată în prima seară. Din câteva tastări am aflat că expresia era o trimitere pentru un loc nepotrivit. Poate că mă aflam într-un loc nepotrivit, dar nu știam latină.
Timpul trecea, Aaren și cu mine deveneam tot mai apropiate. Toți ceilalți mă priveau de parcă eram îmbracată într-un sac de cartofi. Dar cel puțin aveam o prietenă și nu aveam de gând să mă plâng
Era o zi de marți. Am intrat în clasă sub priviri care mai de care mai întortocheate și mi-am așezat geanta în bancă. Acolo, ca întotdeauna era Aaren. Mereu era acolo, mereu mă aștepta. Nu am văzut-o niciodată venind, dar nu era ceva semnificativ, având în vedere că întârziam mai tot timpul:
-      Bună frumusețe! Mi-a spus la fel de îndrăzneț ca întotdeauna.
-      Încă puțin și o să cred că vrei să mă inviți în oraș.
-      Ce vrei să spui? M-a întrebat foarte confuză. De cele mai multe ori vorbeam și râdeam despre orice, dar uneori se purta de parcă nu înțelegea expresiile uzuale.
-      Nimic. Uite, am găsit ceva interesant despre expresia visată despre care ți-am povestit, m-am grăbit eu să îi arăt ce găsisem, i-am întins o foaie pe care ea a privit-o cu un înțeles straniu. Știi ce semnifică traducerea?
Ochii ei cenușii au devenit parcă și mai cenușii, dar a scuturat din cap.
Ora a început, Aeran era concentrată asupra notițelor ei, avea un scris impecabil, ca după ore întregi de caligrafie.
-      Nu înțeleg nimic, de ce Romantismul nu are legătură cu nimic romantic? Am întrebat-o pe Aaren și imediat după aceea am realizat că este cea mai stupidă întrebare pe care  a auzit-o pentru că a făcut ochii foarte mari și a lăsat să-i iasă un sunet de uimire printre buzele întredeschise. Și-a revenit repede însă și s-a apropiat de mine, întinzându-mi caietul ei.
-      Uite, început ea să definească, dar se opri dintr-o dată.
Micuța ei mână se descărna. Pielea ei rozalie devenise de pe inelar până la încheietură gri la suprafată având o gaură săpată din interior. Micile firicele mov și roz alcătuiau o imagine grotească, lăsând la vedere mușchii, iar părțile încă nemăcinate de pe margine se cojeau trăgând după ele tot țesutul.
-      Aaren, am strigat și m-am ridicat odată cu scaunul care a căzut pe spate. Zecile de perechi de ochi s-au oprit către mine, din nou, Aaren parcă  era invizibilă.
-      E bine, mi-a spus Aaren și m-a tras de mânecă. Și fără să mai spună ceva a plecat deschizând larg ușa.
Atunci au observat-o și colegii mei care s-au întors către ușă tăcuți.
Doamna Smith, profesoara, a amuțit cu bucata de cretă în mână, apoi trecându-și mâna prin parul de foc ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat a închis ușa și s-a întors către mine:
-      Ai nevoie de un minut Dylan, draga mea?

-      Nu, am spus și m-am așezat pe scaunul colegei mele plecate, este ok. Dar totul era din ce în ce mai ciudat.
Sus In jos
WhiteBones
Membru
Membru


Mesaje : 6
Reputatie : 0
Data de inscriere : 09/01/2017

MesajSubiect: Re: Ecoul oaselor   23/3/2017, 8:34 pm

Soarele era gata să apună când mă îndreptam spre casă. În drum spre locuință urmează să trec pe lângă cimitirul Whisper de pe Silence Street. Nimic special. Până în seara asta. Deși era primăvară în jurul meu se desfășura o atmosfera tomnatică. Pot să jur că mai văzusem asta undeva. Frunzele, vântul ce adia tăios ca o vorbele doamnei Smith, ah vrăjitoarea aia, Aaren a dispărut și nici măcar nu s-a obosit să vadă ce are. O ceată de neisprăviți, ignoranți. Aaren unde ești?  
Am lăsat monologul pe mai târziu când voi putea să stau în pătură cu o sticlă de acid în mână. Și dimineață voi merge să văd ce face. Am trecut de poarta principală a cimitirului, o poartă diformă din fier forjat trona asemena unei uși victoriene către lumea celor tăcuți (așa cum le spunea străbunica) gratiile albe, ascuțite ca niște sulițe se înălțau aievea pareau fară sfârșit, parcă făcute să împiedice cadavrele să sară gardul. “Ce ironic”, mi-am spus, probabil că acești oameni nu au cunoscut în întreaga lor viață o bogăție mai impunătoare așa ca în cimitir. Cruci din marmură încrustate cu litele din aur ale vreunui nefericit care a murit lovit de cal, înjunghiat cu o furcă sau a vreunei femei suferinde omorâte într-un accident de șaretă și găsită doar de soțul ei, care posibil sau nu să o fi omorât chiar el. „Nu te v m uit nicio” și aici se oprea fraza clișeică asemenea unei ironii a morții. Literele celelalte au fost smulse ca o ironie a morții. Bineînțeles, literele din aur aparțineau celor mai înzestrați, restul victimelor, sau pentru cei mai norocoși cadavre omorâte de bătrânețe, erau marcate de o cruce modestă din piatră sau lemn. Încă puțin și trec de locul asta morbid, sugător de viață.  În timp ce molfăiam ce mai rămăsese din pachetul de prânz și priveam cimitirul parcă interminabil văd o cruce din lemn, căzută într-o rână. “Îndreaptă ceea ce a fost căzut”, aceste cuvinte mi-au venit în gând și, crezând că e despre crucea căzută, am împins poarta masivă și ciudat de grea a cimitirului și m-am îndreptat înspre locul cu pricina. O banca, flori, lumânări încă aprinse. Cimitirul avea o energie ciudată, o simțeam sub picioare asemenea unei vibrații continue, nu era din lumea asta. Avea pusee și alternări, în anumite locuri aproape că nu simțeam nimic, dar în altele mai avea puțin și cădeam. Și făcusem doar câțiva pași. Am privit înapoi.
 Poarta era acolo unde o lăsasem, din fericire, deschisă, pregătită să mă lase să o zbughesc imediat ce îndrept cele două plăcuțe de lemn în formă de cruce. M-am asezat lângă bucata de lemn cu un aspect pricăjit și am citit pe ea, un text sculptat haotic în lemn “om muncitor sot respectuos tata bun sa te aiba ingerii in paza” nu existau delimitări sau spații concrete între cuvinte, totul era o ghicitoare legată. Poate că asta este tot ce și-a permis familia, și este frumos. Poate chiar unul dintre cei trei, șapte, cincisprezece copii a sculptat-o. Am îndreptat dintr-p mișcare bucata de lemn și am pus una dintre florile crescute printre buruieni pe cruce. Trebuie să fi uitat noțiunea timpului cât am stat acolo, pentru că s-a întunecat deranjant de mult afară.  Mioapă fiind îmi era greu să disting locurile pe întuneric și nu purtam ochelari dintr-un moft legat de fizic sau o tendință modernă sinucigasă pentru ochii mei. M-am îndepărtat câțiva pași cu fața la cruce și cu spatele la restul haului de amurg, pregătită să iau avânt spre poartă.
Unde este poarta?
Ochii mei nu au ajuns atât de rău, vedeam crucile din jur, distingeam formele, iarba, cerul, norii, firele de buruieni crescute aiurea, totul, dar poarta nu era. Căutam cu privirea o formă mare ca de suliță care să mă lase să ies. Mi se zbarlise pielea și măduva spinării a intrat în alertă ca niște ace mici care mă pișcă concomitent. Am început să merg aiurea, o creangă m-a făcut să-mi pierd echilibrul chiar in fața unei cruci de marmură, pe care scria Contesa Katherine Shaw Lein (1850-1903). M-am ridicat și am continuat să merg cu numele acelei femei pe buze. Acele din măduvă deveniseră insuportabile, ca o durere care se ascute cu fiecare pas și se răsfrângea spre umeri.
Am vrut să mă întorc pentru a găsi banca despre de care trecusem când am intrat. Puțină odihnă nu strică, ceea ce am mâncat probabil mi-a afectat sistemul nervos. Era imposibil, dar preferam să mă agăț de orice fărâmă de banalitate. M-am întors.
Și tot sistemul meu a fost dat peste cap. Mă uitam acum la un mănunchi de oase ținute de câteva cartilagii descompuse și fărâme de piele. Mâna era atașată deceva ce poate fi cu greu numit corp, un gât descărnat, vene întunecate ce semănau cu niște ațe de țesut încurcate, nimic nu funcționa, nimic nu pompa sânge pentru că în dreptul inimii avea doar o gaură imensă acoperită de faldurile de mătase ale rochiei pe care le sufla vântul din când în când. Doar ochii. Ochii mișcau frenetic în jurul unui punct fix undeva în spatele meu. Am încercat să țip, dar din gât mi-a ieșit doar un schelălăit puternic. Gura aceea monstruoasă s-a deschis, lăsând la vedere o limbă ce arăta ca o carămidă, învăluită de viermi. Nu mai avea nas, nici bărbie, doar un mănunchi de păr și o pereche de ochi mai vii decât am văzut vreodată. M-am zbătut cât de tare am putut și am scăpat din strânsoare, trăgând mâna după mine, care era încă prinsă în spatele meu și cu fiecare mișcare simțeam că se strânge tot mai mult. Vedeam acum totul în jurul meu în fuga mea nebună, cadavre ieșind din pământ și nu numai. Nimeni nu spunea nimic. Nu existau țipete precum în filmele pe care le-am văzut. Nici pașii mei nu se mai auzeau împingâd pământul.
În timp ce fugeam un obiect în fața mea se tot mărea. Poarta. O speranță. Înaintez cu repeziciune, dar ceva mă trage înapoi. Cad pe spate punând toată greutatea pe mâna scheletică, care îmi intră în adânc în carne. Când deschid ochii văd cadavrul ambulant al femeii, de data asta fără o mână, care se apropie de mine. Ochii ei mă privesc fix, temători, iar gura ei încearcă să articuleze sunete, dar de fiecare dată ies doar o serie de molii zgomotoase.
-Ai fost o fetiță neastâmpărată, neastâmpărată. Se auzi vocea din altă lume. Era o voce melodioasă, sonoră, cu mai multe ecouri, se auzea demonic parcă din fundul celei mai adânci peșteri, astfel încât fraza s-a multiplicat în urechile mele de câteva ori făcându-mă să asurzesc și parcă să înnebunesc de durere. Îmi simțeam timpanul sfâșiat. Am căutat ceva de care să mă agăț, să lovesc, altfel muream acolo. Nu mai auzeam nimic, dar puteam vedea și alte cadavre parcă luminate diferit, violet, verde, roz pal, fiecare cu un alt chip descompus, dar cadavrul care mă prinsese articula sunete pe care nu le puteam auzi și eram fericită pentru asta.
Am încercat să ridic bățul pe care îl apucasem și să lovesc. În zadar. Nu-mi mai simțeam mâna, vedeam doar un braț roșu. Sângele care îmi curgea din spate mă încălzise și mă simțeam comfortabil așa. Cadavrul doar stătea în bataia vântului acum. Lângă mine am simțit o prezență care pășea ușor, am întorc capul ca să văd o pisică neagră, avand o fundiță la gât cu un pandantiv- Madison, urmat de un frac și pe cap avea un joben mov, asortat cu fracul. Cred că am înnebunit, am pierdut prea mult sânge. Am schelălăit un râs care mi-a provocat o durere cumplită. Simțeam cum mi se rup plămânii și o iau la fugă. Pisica m-a privit, din nou, o pereche de ochi verzi ca smaraldul, vii și întunecați:
-      Vrei acasă? M-a întrebat pisica, care stătea acum în doua labe. Te duc eu cu trăsura mea, și și-a îndreptat coada către o diligență trasă de patru cai negri.
Atunci am simțit fiecare vibrație a cimitirului, toate cadavrele care până atunci își vazuseră de nemurirea lor s-au întors către mine schițand un NU îngrozit. Doi vânători cadavre, fară ochi în orbite și-au îndreptat armele ponosite în direcția pisicii.

-      Rămân aici, rămân aici. Am reușit să îngân după care mi-am dat ochii peste cap văzând doar o lumină albă ce părea a fi poarta și pe Aaren lângă. Aaren?
Sus In jos
Any si Dali
Administrator
Administrator
avatar

Mesaje : 132
Reputatie : 16
Data de inscriere : 03/11/2015
Varsta : 18

MesajSubiect: Re: Ecoul oaselor   1/4/2017, 10:54 pm

Imi pare rau ca nu am comentat la partea anterioara, dar timpul nu imi prea permite acum sa fac tot ce mi-as dori. In orice caz, imi place povestea si chiar as lasa o parere mai ampla si mai dezvoltata, insa sunt foarte obosita si abia imi tin ochii deschisi. Astept continuarea si promit ca voi lasa un raspuns mai detaliat si mai cum trebuie, daca stii cum zic. 
Sus In jos
http://spectrul-realitatii.forumslife.com
WhiteBones
Membru
Membru


Mesaje : 6
Reputatie : 0
Data de inscriere : 09/01/2017

MesajSubiect: Re: Ecoul oaselor   21/8/2017, 5:26 pm

Ca prin vis auzeam cuvinte pe care nu le puteam înțelege. Am încercat să-mi deschid ochii, dar îmi simțeam pleoapele grele ca plumbul, așa că am renunțat în favoarea unui somn odihnitor. Simțeam atingerea patului în care mă aflam, mă simțeam acasă. În sfârșit acasă. Poate am să o revăd pe Brianna, părinții și toți prietenii cu care pierdusem legătura de când am plecat. Iubeam acea stare, nu-mi doream să mă trezesc, nu mai erau griji, nu-mi aminteam ce am făcut sau am mâncat, nu știam când am adormit, dar a fost cel mai dulce somn. Nu mă durea nimic, în afară de o mică înțepătură pe care o simțeam când respiram.
O serie de stropi reci m-au făcut să tresar, apoi o voce groasă care implora divinitatea m-a scos din starea de beautitudine în care mă aflam.
Când m-am trezit eram într-un coșciug. În jurul meu se afla un om într-o mantie de preot, acea voce groasă care m-a trezit. Ținea în mână un manunchi de busuioc cu care mă stropise până mai devreme. Totul se încețoșa în jur, m-am sprijinit cu o mână de o muchie de lemn și am dat să încalec pentru a putea ieși din acea cutie de cavernă. Unde eram? Ce era acolo?
UN SICRIU??
 În acel pas zgâlțâit tocul pantofului mi s-a prins în satinul căptușelei și m-a făcut să aterizez la picioarele oamenilor din primele bănci.
Am simțit cum cineva îmi cuprinde șoldurile și mă ajută să mă ridic. Era Nora. Nu era speriată, arăta mai mult intrigată.
-      Poate data viitoare când decideți să considerați pe cineva mort, aștepați mai mult de trei zile până să-l vârâți la doi metru sub pământ, a spus ea, scuturându-și rochia pe care i-am deranjat-o în stângăcia mea.
Toți erau intrigați, nu puteam vedea mare lucru, dar auzeam murmurul mulțimii încă șocată.
Nu era o biserică, arata mai mult ca o capelă mortuară, casa albastră, m-am gândit și am surâs stângaci la gândul că era sa fiu îngropată de vie. Nora mă privea cu reproș, m-a cuprins de braț și trăgându-mă spre ea, mi-a șoptit:
-      Ce ți-a luat așa de mult?
Nu știam ce ar fi trebuit să fac mai repede, dar m-am eliberat din strânsoare și m-am dus spre o oglindă ancorată în perete, lângă sicriul care stătea acum într-o rână. Nu mai recunoșteam reflexia. Purtam o rochie din catifea verde închis cu un guler negru închis sub bărbie, dresuri din dantelă și pantofi negri din lac. “ Da, deci așa, voi m-ați împiedicat să cobor din sicriu” am spus mișcând puțin din picior. Nu arătasem niciodată mai bine. Dacă înainte eram palidă, tot sângele mi s-a urcat acum la nivelul feței dându-mi o roșeată proeminentă. Părul desprins îmi înconjura fața.
Acum eram din nou trează, vie aș putea spune, uitând-mă la toți oamenii care mă priveau nemișcați.
-Eu am gasit-o! Eu! S-a auzit o voce înfundată. Colegul meu, Matt dădea frenetic din mâini în mulțime. Era moartă, jur că nu respira.
Matt era un baiat slăbuț, cu cearcăne proeminente sub niște ochi care sclipeau cand vorbea despre moarte.
-Moarte cerebrală! A accentuat Nora. Ai crede că un baiat așa deștept ca tine poate să facă diferența.
- Haide Nora, nu-l brusca, am spus eu, trăgând-o de mânecă. Haide acasă.

Am plecat prin mulțimea de oameni așezați pe bănci, am trecut pe lângă mulți ochi curioși și am lăsat un preot șocat cu canistra de apă în mână. Avem multe de discutat.
Sus In jos
Smokye
Membru
Membru
avatar

Mesaje : 172
Reputatie : 11
Data de inscriere : 11/01/2016

MesajSubiect: Re: Ecoul oaselor   24/8/2017, 1:14 pm

super povestea
abea astept sa citesc continuarea

_________________
Sus In jos
http://japanandkorea.wikiforum.net/
WhiteBones
Membru
Membru


Mesaje : 6
Reputatie : 0
Data de inscriere : 09/01/2017

MesajSubiect: Re: Ecoul oaselor   18/9/2017, 8:30 pm

Este ciudat cum se tranformă lucrurile. Fiecare celulă din corpul uman se remodelează în funcție de cerințe. În cazul deshidratării celulele devin apoase pentru a putea face organismul să reziste, atunci cand corpul are parte de prea multă apă, eliberează oxigen, iar în cazul înfometării excesive, mușchii devin comestibil, permițând autodevorarea. Celulele și-au făcut treaba și în cazul meu. Mi-au menținut sângele cald până când m-am trezit din morți.

Acum eram iar proaspată, probabil considerată un vampir de ceilalți săteni. Nu că nu aș fi auzit remarcile lor șocate când am ieșit din capelă. Ce sunt? A da, strigoi, vampir sau poate vârco-hamster. Orice aș fi fost era amuzant pentru cineva cu un simț al umorului macabru.

Nora mă privea peste ochelari în timp ce andrelele îi jucau printre degete.  

-          Deci, acum că sunt zombie, mai pot muri? Sau sunt un cum se numea ăla care trezește morții la viață? Am intrebat sarcastic.

-          Dacă te referi la un necromant, nu, nu ești.

-          Nora, eram moartă. Am văzut acea lumină, nu știu de ce îmi amintesc asta, dar este clar și am văzut totul și pe Aaren.

-          Poate chiar ea te-a dus până la stradă.

-          Și nu ar fi venit la înmormântarea mea? Este prietena mea cea mai bună.

-          Nu ai murit, Dylan! Ce ți s-a întâmplat ție este extraordinar și nu toți au privilegiul de a trăi din nou, bucură-te de asta și nu încerca să te apropii de lucruri pe care nu le înțelegi.

Am tăcut. Nu știam dacă este un privilegiu sau un semn că am făcut ceva greșit, dar știam cine mă poate lămuri.

-          Ai din întamplare arhivele satului pe undeva? Am întrebat-o pe Nora.

-          Adică anuarul? Sigur, în bibliotecă, la ce îți trebuie?

-          Cultură generală, trebuie să îmi țin creierul ocupat cu ceva și dacă ai și altceva în afară de Tolstoi mi-ar prinde bine.

Nora a strâmbat puțin din nas. Doar a arătat cu degetul spre bibliotecă după care s-a întors la lucru , dar se pare că s-a lăsat convinsă. Ori asta, ori s-a săturat de lamentările mele.

Cartea nu a fost prea greu de găsit. Era o matahală de foi ingălbenite, amestecate cu unele albe între doua coperți bine lustruite. Se pare ca aici un anuar nu se tipărește anual, doar are parte de adăugiri. Pentru moment era exact ce îmi trebuia. Conținea informații cu privire la fiecare locuitor al satului, statistici și, de asemenea, adrese.

“Perfect”  am îngânat și am plecat cu el în camera mea. Se pare că mi-a creat ceva probleme “micuța” pentru că de îndată ce am trecut de prag un junghi mi-a străbătut spatele. În următoarea clipă admiram modelul covorului, frumos, turcesc.  Pisica Norei, Daisy, care mă urmărea pretutindeni s-a dat discret din calea mea ca si când ar fi vrut sa spună, perfect acum poți să cazi.

Am înjurat așa cum obișnuiam de fel. Era ca o terapie, dar de data asta nu a ajutat prea mult. M-am dus la oglindă și am ridicat bluza. Rana era încă acolo, mai deschisă ca niciodată, exact cum a fost făcută Incertae sedis . Scria mare clar, scrijelit aproape chirurgical, caligrafic, nimic nu lipsea. Nimic nu a fost un vis. M-am dat la o parte speriată.

 Șiroaie de lacrimi au început să-mi străbată obrajii. Inima mi-a luat-o la galop și am simțit firoul rece al morții ca și când prin rana mea respira însăși moartea. M-am abținut să-mi ridic bluza iar de teamă că aș putea vedea și viermi care se plimbă în voie pe spate.

“ Aaren, unde ești?” am spus plângând.

mi-am reluat poziția pe covor și am deschis cartea care tremura în mâinile mele. “Cum o chema?”. M-am oprit. Creierul meu era în valuri de informații, dar nu-mi puteam aminti numele lui Aaren. Nimic. Nici ea nu s-a prezentat și nicio strigare nu am auzit pe numele ei.

Puteam în general să îmi amintesc cele mai bizarre informații. Știam cu exactitate câte șervețele sunt într-un pachet doar uitându-mă la el, prindeam informații din zbor, cunoșteam oamenii dupa fețe, știam ce mâncase fiecare, în ce anotimp, cu exact 10-12, ani în urmă, chiar și mai mult. Știam ce am visat în urmă cu 10 ani și care e ciocolata preferată a unui om pe care l-am văzut doar de câteva ori în viață. Știam de altfel care este prefixul  din Antarctica, nu se știe niciodată când ai nevoie să suni acolo. Dar Aaren. Nimic.

NU L-AM AUZIT.

De asta nu îi știam numele. Nu mi l-a spus, nu l-am auzit, nu a strigat-o nimeni.

Am deschis repede cartea și am căutat cu degete reci marile titluri, până când am dat de o pagină în care era trecut și numele lui Aaren.

-          Noraaa! Am strigat, fugind spre ea, nu știam dacă strigam de fericire că am dat peste Aaren sau de durere.

Am găsit-o pe Nora în fotoliu puțin palidă din cauza strigătelor mele.

-          Uite, asta este Aaren, ți-am spus că o voi găsi, am știut. Aici scrie numele ei, si ea este în poză, privește-o cu familia!

Nora a luat anuarul nu așa de încântată ca și mine.  După câteva minute și-a ridicat nasul dintre paginile lui lividă.

-          Scumpo, ai citit și celelalte rânduri?  

Am luat anuarul și am privit în treacăt textul. Moarte, incendiu, intoxicație, monoxid de carbon.

-          Incendiu? Când? Atât am putut spune. Nora m-a privit ca pe o nebună.

-          Scumpo, articolul este din 1857.

Am simțit cum mă izbește durera. Până atunci probabil fusese adrenalina, acum ea dispăruse lăsând în urmă doar durere fizică și confuzie.

-DYLAN. A strigat Nora. Spatele tău!

Da, spatele, el provocase totul, prin spate ceva mă storcea de energie cu fiecare pas. Nu înțelegeam de ce am rămas în viață. Poate că ceea ce îmi provocase asta avea nevoie de mine, dar orice ar fi fost mă storcea pe dinăuntru.

În acele momente de luciditate am înțeles totul. Aaren nu exista, Aaren Williams era ori o plăsmuire a minții mele ori o nebunie. De aceea mă priveau toți așa, când vorbeam singură, când ușa clasei s-a deschis, când vorbea de parcă ar fi fost din alt secol, chiar er a din alt secol. Cum de nu mi-am dat seama că ceva nu este bine.

Nora m-a ajutat să mă dezbrac, fără să spună ceva despre mesajul venit odata cu rana. M-a pupat pe frunte și a plecat. Era încă foarte palidă.

Cred că într-un final am adormit, pentru că mă simțeam paralizată.

Un zgâriat în ușa de la cameră m-a făcut să mă desprind din amorțeală și să încerc să îmi pun membrele în funcțiune.
Sus In jos
Continut sponsorizat




MesajSubiect: Re: Ecoul oaselor   

Sus In jos
 
Ecoul oaselor
Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus 
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Spectrul Realitatii :: ★ CATEGORIILE INITIALE ★ :: Povesti de groaza-
Mergi direct la:  
Copyrightˆ2016 © - Toate drepturile sunt rezervate.
Social Media Buttons