Spectrul Realitatii

Forumul Spectrul Realitatii este dedicat temei horror, povestilor de groaza, legendelor/miturilor si superstitiilor de peste tot.
 
AcasaPortalCalendarFAQCautareGrupuriInregistrareConectare
Bine ai venit pe forum, speram sa te distrezi! Arunca o privire la regulament . Daca te consideri capabil si vrei sa ajuti comunitatea, fa o cerere pentru aderare staff aici.

Septembrie 2017
LunMarMierJoiVinSamDum
    123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930 
CalendarCalendar
Ultimele subiecte
» Ecoul oaselor
18/9/2017, 8:30 pm Scris de WhiteBones

» IMPORTANT
18/9/2017, 10:52 am Scris de Any si Dali

» Vânătorul
17/9/2017, 11:22 am Scris de Thammuz

» Her
12/9/2017, 4:14 pm Scris de Smokye

» Face the fear
31/8/2017, 11:25 am Scris de Avva

» Heya
31/8/2017, 11:12 am Scris de Avva

» Detention
24/8/2017, 1:13 pm Scris de Smokye

» Posedat
20/8/2017, 12:20 am Scris de Daizuke

» Nu citi asta
16/8/2017, 10:00 am Scris de Smokye

» Umbra
12/8/2017, 6:24 pm Scris de Mioaaa

» Fiul meu a gasit un jurnal
10/8/2017, 5:26 pm Scris de Thammuz

» Fluieratu
27/7/2017, 9:38 pm Scris de Mioaaa

» Crima din subconstient – partea I
22/7/2017, 2:11 pm Scris de Un Dihor

» Legături
21/7/2017, 8:38 pm Scris de Thammuz

» Manga-uri preferate/recomandate
19/7/2017, 10:46 pm Scris de Smokye

Subiectele cele mai vizionate
REGULAMENT FORUM
The Walkers Among Us
Cosmarul
Crucea Neagra
Tomino's Hell
Epidemia
Pădurea
Jessie și Jessie
Portofoliu Lucifer
Razbunarea
Cei mai activi postatori ai saptamanii
chat

Top postatori
Smokye
 
Any si Dali
 
Ana-Maria
 
Lucifer
 
MaR¥u$
 
Alex*
 
Daizuke
 
AleX.
 
SATAN
 
Alkayr
 

Distribuiţi | 
 

 The exorcist

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos 
AutorMesaj
AleX.
Membru
Membru
avatar

Mesaje : 33
Reputatie : 4
Data de inscriere : 27/06/2016

MesajSubiect: The exorcist   25/2/2017, 1:17 am

ATENȚIE! AICI VOI POSTA INTEGRAL CARTEA "THE EXORCIST" SCRISĂ DE WILLIAM PETER BLATTY.
NICI UN ELEMENT DIN ACEASTA POVESTE NU ÎMI APARȚINE. DISTRACȚIE PLĂCUTĂ

_________________


Nordul Irakului...

Căldura soarelui storcea broboane de sudoare pe fruntea bătrânului, dar el ţinea strâns cana de ceai fierbinte, de parcă ar fi încercat să se încălzească. Presentimentul pe care-l avea nu-i dădea pace. Se ţinea scai de el.

Săpăturile se încheiaseră, pământul, strat cu strat, fusese analizat şi fiecare obiect găsit fusese etichetat şi apoi transportat cu vaporul: mărgelele şi pandantivele; glipticele; mădularele; mojarele din piatră şi ocru; urcioare din lut ars. Nimic ieşit din comun. O casetă asiriană din fildeş pentru toaletă. Şi un bărbat. Oasele unui bărbat. Rămăşiţele fragile ale unui trup îl făceau adesea să se întrebe dacă materia nu e cumva Diavolul încercând să ajungă iarăşi sus la Dumnezeul său.. Acum ştia. Parfumul de lemn dulce şi tamariscă îi atrăgea privirea către dealurile pline de maci; către câmpiile împânzite de stufăriş; către drumul accidentat, presărat cu pietriş, care se avânta spre necunoscut. La nord-vest se afla Mosul; la est, Erbil; în sud, Bagdadul şi Kirkuk şi înspăimântătorul furnal din Nabucodonosor. Îşi încrucişă picioarele sub masă, în faţa singuraticei chaykhana de pe marginea drumului şi se uită lung la petele de iarbă de pe cizmele şi de pe pantalonii lui kaki. Sorbi din ceai. Săpăturile se încheiaseră. Ce avea să urmeze? Şterse de praf acest gând ca pe un artefact găsit în ţărână, dar nu ştiu să-l eticheteze.

Auzi pe cineva horcăind înăuntrul micuţei ceainării: bătrânul proprietar venea spre el târşâindu-şi zgomotos pantofii ruseşti pe care-i purta ca pe nişte papuci de casă, ridicând praful în calea sa. Umbra lui întunecată se proiecta peste masă.

Kaman chay, chawaga?

Bărbatul în haine kaki scutură din cap privind în jos la pantofii jerpeliţi, fără şireturi şi înnoroiaţi, care parcă exprimau suferinţele vieţii sale. Treburile cosmosului, medita el calm: materia; şi apoi spiritul. Spiritul şi acei pantofi erau pentru el esenţa unor lucruri fundamentale şi totuşi diferite.

Umbra se mişcă. Kurdul stătea în picioare în faţa lui şi părea să aştepte de o veşnicie. Bătrânul în haine kaki îşi ridică privirea şi-i văzu ochii acoperiţi de albeaţă, ca o coajă de ou. Glaucom. La început, nu-l avu deloc la inimă pe acest om. Îşi scoase portmoneul ponosit şi căută după o monedă: găsi câţiva dinari, un carnet de conducere irakian; un calendar catolic din plastic decolorat, vechi de doisprezece ani. Pe spatele calendarului scria: CE LE DAM SĂRACILOR VOM LUA CU NOI DUPĂ MOARTE. Îşi plăti ceaiul şi lăsă un bacşiş de cincizeci de fili pe masa cenuşie şi crăpată.

Se îndreptă spre jeep. Clinchetul cheilor vârâte în contact sună strident în tăcerea din jur. Se opri şi privi în zare, apăsat de gânduri. Depărtarea îi desluşea prin aburul fierbinte o insulă care părea că pluteşte spre cer. Era oraşul Erbil care se întindea pe coama dealului, cu acoperişurile sale plate şi crăpate, ridicate spre ceruri ca o binecuvântare.

Blugii îl strângeau tot mai tare.

În aer plutea ceva prevestitor.

Allah ma’ak, chawaga.

Kurdul avea dinţii stricaţi. Rânjea cu toată gura şi îi făcea semne cu mâna. Bărbatul în kaki găsi în sinea lui o ultimă fărâmă de omenie şi-l salută şi el cu un zâmbet fugar. Îşi mută privirea în altă parte şi zâmbetul i se stinse. Porni motorul, întoarse maşina cu o mişcare scurtă şi o luă spre Moşul. Kurdul zăbovi locului privindu-l, zăpăcit de goliciunea ce i se aşternea în suflet pe măsură ce jeepul se îndepărta. Ce simţea când îl vedea plecând? Ce simţise oare în prezenţa acestui străin? Siguranţă, poate, îşi aminti; un sentiment de siguranţă şi de bine. Dar acum sentimentul se pierdea odată cu jeepul care se îndepărta tot mai mult. Se simţea ciudat de singur.

La ora şase şi zece, inventarierea se încheie. Curatorul de antichităţi din Mosul, un arab cu obrajii ofiliţi, făcea o ultimă şi atentă însemnare în registrul contabil de pe biroul său. Se opri un moment să-şi înmoaie peniţa în cerneală şi îl privi pe prietenul său. Bărbatul în haine kaki părea pierdut în gândurile sale. Se sprijinea de masă, cu mâinile afundate în buzunare şi cu privirea în jos, rătăcită în amintirile din trecut. Curios, curatorul îl cercetă puţin, apoi se întoarse la registrul său. Avea un scris ferm, curat şi, când termină, slobozi un oftat prelung, îşi aşeză peniţa şi se uită la ceas. Trenul spre Bagdad pleca la ora opt. Însemnă ultima foaie şi îi oferi un ceai bărbatului în kaki.

Cu ochii aţintiţi asupra mesei, bărbatul în kaki dădu din cap. Arabul îl privea uşor intrigat. Ce se întâmpla? Plutea ceva în aer. Se ridică şi se apropie; apoi simţi o uşoară împunsătură în ceafă când prietenul său se urni din loc şi îşi întinse mâna spre o amuletă pe care o cântări gânditor în palmă. Era capul demonului Pazuzu sculptat în piatră verde, întruchiparea vântului de sud-vest, imperiul molimelor şi al bolilor. Capul demonului era găurit. Cel care avusese amuleta o purtase la gât, ca pandantiv protector.

Răul împotriva răului, răsuflă curatorul, făcându-şi vânt, apatic, cu o revistă ştiinţifică din Franţa, pătată de ulei de măsline.

Prietenul lui nu se mişcă; nu scoase o vorbă. Curatorul îşi înclină capul într-o parte.

S-a întâmplat ceva? îl întrebă.

Niciun răspuns.

Părinte Merrin?

Bărbatul în kaki nu-l auzi, era adâncit în gândurile sale, absorbit de amuletă, ultima sa descoperire. După câteva clipe, o aşeză jos, apoi ridică nişte ochi întrebători către arab. Oare a zis ceva?

Nu, părinte. Nimic.

Îşi luară în treacăt rămas-bun.

În faţa uşii, curatorul prinse cu putere mâna bătrânului.

Inima mea vrea să nu pleci.

Prietenul îi răspunse în treacăt, murmurând ceva despre ceai, despre timp, despre nişte lucruri pe care le avea de făcut.

Nu, nu, nu! Vreau să spun, acasă.

Bărbatul în kaki îşi aţinti privirea distrată asupra unei fărâme de năut rămasă în colţul gurii arabului.

Acasă, repetă el.

Cuvântul aducea a sfârşit.

În Statele Unite, adăugă curatorul, şi apoi se întrebă în sinea lui de ce o făcuse.

Bărbatul în kaki privi spre cel de lângă el şi simţi neliniştea sa apăsătoare. Omul acesta a fost întotdeauna atât de uşor de iubit.

La revedere, spuse pe un ton scăzut, apoi se întoarse brusc şi păşi afară în aglomeraţia cenuşie a străzilor, pornind într-o lungă călătorie.

Ne vedem peste un an! strigă curatorul din pragul uşii. Dar bărbatul în kaki nu se întoarse. Arabul privi silueta omului pierzându-se în depărtare care, vrând să traverseze strada în grabă, mai-mai să fie călcat de o birjă în viteză. În birjă se afla o arăboaică bătrână, corpolentă, a cărei faţă era acoperită de un văl negru din dantelă care-i atârna pe cap ca o glugă. Se gândi că poate se grăbea la vreo întâlnire. În curând, arabul avea să-l piardă din ochi pe prietenul său grăbit.

Bărbatul în kaki mergea înainte mânat de o îndatorire. Lăsă în urmă oraşul, ajunse la periferie şi traversă podul peste Tigru cu paşi repezi. Când simţi că se apropie de ruine, îşi mai domoli mersul, căci cu fiecare pas senzaţia îngrozitoare pe care o avea devenea din ce în ce mai puternică.

Şi totuşi, trebuia să afle. Ca să se pregătească.

Podul din lemn care traversa Khosr, un fluviu noroios, pârâi sub greutatea lui. Şi iată-l ajuns pe colina unde cândva se înălţa Ninive cea cu cincisprezece porţi, temutul şi strălucitorul tărâm al hoardelor asiriene. Acum, tot ce mai rămăsese din oraş zăcea uitat în pulberea sângerie a predestinării. Iar el era încă acolo, aerul mai păstra prezenţa Celui care i-a distrus visele.

Bărbatul în kaki dădu târcoale ruinelor. Templul lui Nabu. Templul lui Iştar. Simţi fiorul. Se opri în faţa Palatului Ashurbanipal şi măsură cu privirea statuia masivă din calcar care se ridica din acel loc. Aripile statuii aveau zimţi, iar labele picioarelor, gheare. Avea un mădular bombat şi gros şi gura schimonosită într-un rânjet de fiară. Demonul Pazuzu.

Brusc, bărbatul în kaki îşi încovoie umerii.

Îşi plecă capul.

Ştia.

Curând, avea să se întâmple.

Privea lung în pământ şi la umbrele mişcătoare. Globul strălucitor al soarelui se scufundase simţitor dincolo de linia orizontului, iar din depărtări urcau în văzduh urletele stinse ale haitelor de câini sălbatici care mişunau la marginea oraşului. Îşi lăsă mânecile în jos şi le încheie cu nasturi când simţi un vânt răcoros care bătea din sud-vest.

Îşi iuţi paşii spre gara din Mosul, cu inima cât un purice la gândul că, în curând, pe urmele lui avea să purceadă un duşman străvechi a cărui faţă nu o văzuse niciodată.

Dar al cărui nume îl ştia prea bine.


_______

 1-Pietre preţioase sau semipreţioase gravate cu figuri sau motive decorative.

 2-Ceainărie din Asia Centrală (n.tr.)

 3-Mai doriţi ceai, domnule?

4-Subdiviziune a dinarului irakian. 1000 fili = l dinar. (n.red.)

5-Allah fie cu dumneavoastră, domnule

_________________
Sus In jos
Any si Dali
Administrator
Administrator
avatar

Mesaje : 132
Reputatie : 16
Data de inscriere : 03/11/2015
Varsta : 18

MesajSubiect: Re: The exorcist   2/3/2017, 10:26 am

Hm, mi se pare interesantă ideea de a transcrie o carte celebră aici. Sper să fie totuşi şi vizualizări. Oricum, sper că vei posta, de asemenea, şi creaţii proprii. Aştept continuarea Smile
Sus In jos
http://spectrul-realitatii.forumslife.com
Smokye
Membru
Membru
avatar

Mesaje : 172
Reputatie : 11
Data de inscriere : 11/01/2016

MesajSubiect: Re: The exorcist   7/3/2017, 10:50 pm

abea astept sa postezi si restul cartii

_________________
Sus In jos
http://japanandkorea.wikiforum.net/
AleX.
Membru
Membru
avatar

Mesaje : 33
Reputatie : 4
Data de inscriere : 27/06/2016

MesajSubiect: Re: The exorcist   2/6/2017, 5:21 pm

Capitolul unu
Semnele care anunţau coşmarul de mai târziu trecură la început neobservate. Apoi, în vâltoarea celor ce au urmat, nimeni nu-şi mai amintea cum începuse totul.
Casa era închiriată. Întunecată. Solidă. O clădire din cărămidă, acoperită de iederă, situată în Georgetown, Washington, D.C. Peste drum era campusul Universităţii Georgetown, iar în spatele curţii, un dig pe care, dacă-l coborai, ajungeai în M Street, iar dincolo se zărea râul Potomac. Era trecut de miezul nopţii de 1 aprilie, iar în casă domnea liniştea. Chris MacNeil stătea în pat rezemată de tăblie, repetându-şi replicile pentru filmările de a doua zi; fiica ei, Regan, dormea în camera din capătul holului, iar la parter aveau camere oamenii de serviciu, o femeie şi un bărbat între două vârste, Willie şi Karl. Era aproape 00.25 când Chris îşi ridică privirea de pe scenariu, încruntată şi confuză. Auzi un răpăit. Ciudat. Înăbuşit. Ritmat şi tot mai des. Ai fi zis că e un cod morse bătut în perete de o fantomă.
Amuzant.
Ascultă cu atenţie câteva clipe, apoi nu mai băgă în seamă zgomotele; dar acestea continuară, iar ea nu se mai putu concentra. Zvârli manuscrisul pe pat.
Dumnezeule, ce enervant!
Se ridică din pat şi se duse să vadă de unde veneau.
Ieşi pe hol şi se uită primprejur. Răpăitul păru să vină din camera lui Regan.
Ce Dumnezeu face fetiţa asta?
Porni spre capătul holului, iar pe măsură ce înainta, zgomotele răzbăteau tot mai distinct, din ce în ce mai clare şi mai puternice. Când ajunse în faţa uşii şi o deschise larg, zgomotele încetară brusc.
Ce naiba se petrece?
Fiica ei cea drăgălaşă, de unsprezece ani, dormea ţinând în braţe un gigantic urs panda din pluş, spălăcit, cu ochi rotunzi. Pookey. Regan îl îmbrăţişase şi îl sărutase de atâtea ori, până se ponosise.
Chris se îndreptă încet spre pat, se aplecă deasupra fetei şi şopti:
Rags? Eşti trează?
Respiraţie normală. Profundă. Normală.
Chris îşi roti privirea prin cameră. Lumina slabă de pe hol se strecura prin crăpătura uşii întredeschise şi se prefira peste tablourile şi sculpturile lui Regan; şi peste alte câteva animăluţe de pluş.
OK, Rags. Ai reuşit s-o păcăleşti pe mama. Hai, spune-o! Spune „Păcăleală de 1 aprilie“!
Şi totuşi, Chris ştia că asemenea lucruri nu-i stăteau în fire fiicei sale. Copila era timidă şi retrasă. Cine putea să-i joace un astfel de renghi, atunci? Cineva pe jumătate adormit care s-a apucat să facă ordine în pod, printre ţevile de plumb? Odată, în munţii Bhutan, urmărise ore întregi un călugăr budist care medita îngenuncheat. Într-un final, a apucat să-l vadă levitând, însă când povestea cuiva întâmplarea, nu uita să spună că „poate“ doar i s-a părut. Poate şi acum imaginaţia ei neobosită îi juca feste.
Pe dracu’! Chiar am auzit!
Brusc, îşi îndreptă privirea spre tavan.
De sus se auzea un hârşâit slab.
Sunt şobolani în pod, pentru Dumnezeu! Şobolani!
Oftă. Asta e. Şobolani cu cozi lungi. Hârş, hârş! Se simţea ciudat de uşurată. Deodată, îşi dădu seama că îi era frig. Camera era îngheţată.
Chris merse tiptil spre fereastră şi o verifică. Era închisă. Apoi, puse mâna pe calorifer. Fierbinte.
Oh, ce Dumnezeu?
Confuză, merse spre patul lui Regan şi îi aşeză mâna pe obraz. Pielea era uşor umedă, catifelată ca o petală de trandafir.
Cred că m-am îmbolnăvit!
Chris se uită la fiica ei, la nasul ei cârn şi obrajii pistruiaţi, apoi, instinctiv, se aplecă deasupra ei şi o sărută.
Te iubesc, să fii sigură de asta, îi şopti. În cele din urmă, se întoarse în camera ei, în pat, şi îşi reluă lectura.
O vreme, Chris învăţă. Filmul era o parodie muzicală după Mr. Smith Goes to Washington. Acţiunea avea şi o intrigă secundară despre insurecţiile din campus. Chris se uită lung la manuscris. Ea juca rolul unei profesoare de psihologie care lua partea rebelilor. Şi îşi ura rolul. Scena asta e groaznică! gândi ea. E o prostie! Mintea, deşi puţin educată, nu lua lucrurile de bune şi căuta tot timpul sensuri mai adânci. Iar cauza rebelilor nu avea niciun sens pentru ea. Dar de ce oare? se întrebă. Diferenţa dintre generaţii? Nu cred, doar am şi eu treizeci şi doi de ani. E o idioţenie, asta e, e o...!
Calmează-te. Mai ai doar o săptămână.
Terminaseră de filmat scenele de interior la Hollywood, iar acum urmau scenele de exterior din campusul Universităţii Georgetown, pe care avea să le înceapă de mâine.
Pleoapele îi atârnau greu. O copleşise moleşeala. Când întoarse pagina următoare, observă că era ruptă pe margini. Vinovatul era chiar regizorul, Burke Dennings. De fiecare dată când trecea printr-o perioadă tensionată, obişnuia să rupă, cu mâini tremurânde, o fâşie îngustă dintr-o pagină a oricărui scenariu la îndemână, o făcea ghem, o băga în gură câte puţin şi o molfăia.
„Nebunul de Burke“, gândi Chris.
Căscă şi-şi duse mâna la gură, privind către pagina ruptă a manuscrisului. Toate paginile păreau ronţăite. Îşi aminti subit de şobolani. Nenorociţii ăia mici rod tot, se gândi ea. Să nu uite să-i spună lui Karl a doua zi, la prima oră, să pună capcane în pod.
Degetele i se destinseră. Manuscrisul îi alunecă încet din prinsoarea mâinilor. Îl lăsă să cadă de tot. „O tâmpenie, gândi. E o tâmpenie”. Bâjbâi cu mâna după întrerupător. Oftă şi rămase neclintită, gata să adoarmă; apoi, leneşă, trase cuvertura cu piciorul.
Prea cald! Al dracului de cald! Îşi aminti de frigul ciudat din camera lui Regan şi apoi de filmul în care jucase alături de Edward G. Robinson, legendarul gangster şi star de cinema al anilor 1940. Nu înţelesese pe atunci de ce îi era tot timpul frig pe platourile de filmare, până când îşi dădu seama că bătrânul veteran îi ţinea umbră, aşezându-se tot timpul în lumina reflectoarelor. Un surâs uşor i se stinse pe buze, în timp ce pe geamul de afară lucea burniţa. Chris adormi. Şi visă moartea, moartea atât de intimă, de care până atunci parcă nici nu auzise vreodată, iar de undeva, de nicăieri, un ţârâit, ea gâfâind, se topea şi aluneca în neant, gândindu-se întruna n-o să mai exist, o să mor, n-o să mai fiu niciodată, ah, tată, nu-i lăsa să-mi facă asta, ah, nu-i lăsa, nu mă lăsa să nu mai fiu niciodată, şi se topea, cădea, iar ţârâitul în fundal - ţârâitul...
Telefonul!
Sări în sus cu inima bubuind în piept, cu mâna pe telefon; avea un gol în stomac şi simţea că pluteşte.
Răspunse. Asistentul regizorului.
La machiaj la ora şase, scumpo.
Bine.
Cum te mai simţi?
De parcă abia acum m-am aşezat în pat.
Asistentul chicoti.
Pe curând.
Da, bine.
Chris închise telefonul şi rămase nemişcată câteva momente, gândindu-se la ce visase. Un vis? Mai degrabă un gând într-o stare de semiconştienţă: acea claritate terifiantă a detaliului. Luciul craniului. Inexistenţă. Ireversibilitate. Nu-şi putea imagina asta.
Doamne, e imposibil!
Îşi plecă descurajată capul.
Şi totuşi, este posibil.
Păşi în vârful picioarele spre baie, îşi puse halatul, apoi coborî în grabă treptele din lemn de pin până la bucătărie, unde mirosul şuncii prăjite, atât de puternic, o readuse la realitate.
Ah, bună dimineaţa, doamnă MacNeil!
Cu faţa întunecată şi ofilită, cu pungi albăstrui sub ochi, Willie storcea portocale. Vorbea cu un uşor accent suedez. Ca şi Karl. Îşi şterse mâinile de prosopul din hârtie şi se duse spre aragaz.
Îmi pun eu cafea, Willie. Chris era o fire sensibilă şi, văzând cât de obosită era menajera ei, se duse să-şi toarne cafeaua. Willie bombăni ceva şi se întoarse la chiuvetă. Chris se îndreptă spre masa unde îşi lua de obicei micul dejun şi zâmbi când observă pe farfuria de un alb strălucitor un trandafir roşu sângeriu. Regan. Un înger de fată. Adesea, când Chris venea istovită de la muncă, Regan se furişa dimineţile în bucătărie şi îi aşeza o floare pe farfurie, apoi se întorcea înapoi la somn. Dar în dimineaţa aceasta, când văzu trandafirul, pe Chris o încercă un sentiment de mâhnire. Îşi aminti că, după ce o născuse pe Regan, îi trecuse la un moment dat prin cap s-o boteze Goneril. Sigur. Bravo. Cum ar fi sunat asta. Chris surâse vag la această amintire.
Sorbea din cafea fără să-şi ia ochii de la trandafir, când, brusc, o tristeţe scurtă şi intensă îi întunecă sufletul. Îşi aminti de altă floare. Un fiu. Jamie. Murise demult, când avea trei ani şi când Chris era doar o fată dintr-un cor de pe Broadway. După ceea ce se întâmplase cu Jamie, îşi promise că niciodată nu avea să se mai ataşeze emoţional de cineva; aşa cum o făcuse cu tatăl copilului, Howard MacNeil; şi curând, visul urât cu moartea pe care-l avusese în acea noapte începu să se topească în aburii cafelei negre şi fierbinţi. Când îşi ridică privirea, o surprinse pe Willie aducându-i sucul.
Chris îşi reaminti de şobolani.
Unde-i Karl?
Aici sunt, doamnă!
Intrase pe uşa de la cămară fără să-l audă nimeni, cu graţia unei pisici, în vârful picioarelor. Impunător şi blând în acelaşi timp, Karl îşi tampona cu un şerveţel bărbia în locul unde, din greşeală, se crestase de dimineaţă, când se bărbierise.
Da? Bărbatul avea o musculatură puternică, era înalt, avea nişte ochi strălucitori, un nas coroiat de vultur şi chelie.
Ascultă, Karl, cred că avem şobolani în pod. Fă rost de nişte capcane.
Avem şobolani?
Exact asta am spus.
Dar e curat în pod.
Bine, avem şobolani curaţi!
Nu sunt şobolani.
Karl, i-am auzit azi-noapte.
Poate erau ţevile, forţă nota Karl. Sau poate scârţâia lemnul.
Sau poate totuşi sunt şobolani! Cumperi capcanele alea şi încetezi cu discuţia?
Karl se zori să plece, mormăind:
Da, mă duc acum.
Nu acum, Karl! Magazinele sunt închise!
Sunt închise! întări Willie, ridicând vocea la el.
Dar era prea târziu, Karl ieşise demult pe uşă.
Chris şi Willie schimbară priviri, iar Willie, scuturând nemulţumită din cap, se întoarse la şunca pe care o prăjea în tigaie. Chris continuă să-şi soarbă cafeaua. Ciudat. Ciudat bărbat, gândi ea. E un om truditor, la fel ca Willie; foarte loial, foarte discret. Şi totuşi, ceva la el o făcea să se simtă stingheră în prezenţa lui. De ce? Să fie acel aer de uşoară aroganţă? Nu. Altceva. Nu-şi putea da seama ce o intimida la el. Oamenii aceştia lucrau pentru ea de aproape şase ani, însă Karl a rămas în continuare un mister - era un om care vorbea şi se purta ca oricare altul, îşi făcea treaba bine, însă era ceva la el, prezenţa lui stranie şi lipsită de orice transparenţă. Dincolo de această mască însă, se schimbase ceva între timp; putea să audă conştiinţa abia trezită a acestui om ticăind ca un ceas. Uşa de la intrare se deschise cu un scârţâit scurt, apoi se închise.
Magazinele sunt închise, murmură Willie.
Chris ciuguli puţin din şuncă, apoi se întoarse în cameră, trase un pulover pe ea şi îmbrăcă o fustă. Aruncă o privire în oglindă la părul roşcat şi scurt ce părea mai tot timpul încâlcit, la erupţia de pistrui de pe faţa sa îngustă şi aspră; apoi, pusă pe şotii, cu ochii în cruciş şi un rânjet caraghios, spuse: Oh, salut, micuţa şi minunata domnişoară de vizavi! Pot să vorbesc cu soţul dumitale? Sau cu iubitul? Cu codoşul? Oh, codoşul dumitale e la azilul de săraci? Ce aiurea! Îşi scoase limba în oglindă. Apoi, brusc, îşi simţi din nou umerii grei şi împovăraţi. Of, Dumnezeule, ce viaţă! Luă de pe jos cutia cu peruci, coborî cu paşi greoi scările până la parter şi ieşi în strada invadată de mireasma aţâţătoare a copacilor.
Se opri un moment în faţa casei să tragă în piept aerul proaspăt al dimineţii şi îşi plecă urechea la zgomotele de zi cu zi ce răzbăteau din stradă. Cu nişte ochi melancolici privi în dreapta, în apropierea casei, unde nişte trepte vechi din piatră coborau direct în M Street de unde se puteau zări, puţin mai departe, turnurile rococo cu ţiglă mediteraneană ale vechiului Car Barn. Mişto. Mişto cartier, cugetă ea. La naiba, de ce să nu rămân aici? Să cumpăr casa, să-mi încep viaţa? Un dangăt intens şi huruitor se porni deodată din turnul cu ceas al campusului Universităţii Georgetown. Vibraţiile melancolice ale sunetului stârniră un tremur uşor peste apele maronii ale râului, încleiate de noroi, strecurându-se şi în inima ostenită a actriţei.
O luă spre muncă, spre şarada istovitoare şi caraghioasă la care trebuia să ia parte.
Când păşi pe poarta campusului, depresia deveni mai suportabilă; apoi, tot mai uşoară, odată ce dădu cu ochii de primele vestiare care se înşirau, în ordine, pe peretele dinspre şosea; iar la ora opt dimineaţa, la prima filmare a scenei, era din nou stăpână pe ea şi pusă pe harţă din pricina scenariului.
Hei, Burke? Ia aruncă un ochi la tâmpenia asta!
Oh, deci ai un exemplar al scenariului! Ce drăguţ! Regizorul Burke Dennings, sclivisit ca un gentleman, cu spasmul ochiului său stâng care săgeta luciri de drac împieliţat, rupse din nou, cu mâini tremurânde, o fâşie îngustă din pagina de manuscris, bombănind:
Cred că o să molfăi asta înainte.
Stăteau pe esplanada care dădea spre intrarea în corpul administrativ al universităţii, pierduţi printre mulţimea de figuranţi, actori şi echipa de filmare, în timp ce pe gazon zăceau răsfiraţi ici şi colo spectatori, cei mai mulţi din facultatea iezuită. Cameramanul, plictisit, se apucă să citească ziarul Daily Variety în timp ce Dennings îşi băgă în gură, chicotind, hârtia, emanând o uşoară duhoare de rachiu.
Oh, da, sunt teribil de bucuros că ţi-au dat şi ţie scenariul!
Un bărbat perfid, dar fragil pentru cei cincizeci de ani ai săi, cu un accent englezesc foarte limpede, atât de pătrunzător şi tăios, încât putea să confere eleganţă şi celei mai grosolane vulgarităţi, iar când se întâmpla să mai tragă la măsea, părea tot timpul la un pas de a bufni într-un hohot isteric; un om care părea că se chinuie să-şi găsească liniştea.
Spune-mi, scumpa mea. Ce este? Ce s-a întâmplat?
În scena pe care urmau s-o filmeze, decanul facultăţii se adresa unui grup de studenţi încercând să înăbuşe din faşă o posibilă şi ameninţătoare grevă. Chris trebuia apoi să urce în grabă scările esplanadei, să smulgă megafonul din mâna decanului şi să arate cu degetul către corpul administrativ al clădirii universităţii, urlând: „Să o doborâm!“
Nu are niciun sens, îi spuse Chris.
Da, este de-a dreptul banală, minţi Dennings.
Oh, chiar este? Atunci explică-mi, Burkey-Wurky. De ce naiba ar trebui să dărâme clădirea? De ce? Care e scopul?
Vrei să mă enervezi?
Nu, te întreb „pentru ce“!
Pentru că aşa se întâmplă, iubire!
În scenariu?
Nu, aşa se întâmplă lucrurile în realitate!
Oh, să fim serioşi, Burke, pur şi simplu aşa ceva nu-i stă în fire personajului meu. Ea n-ar face aşa ceva.
Ar face-o.
Nu, n-ar face-o.
Să-l chemăm pe scriitor? Cred că e la Paris!
Se ascunde?
Şi-o trage!
Burke rosti cuvintele cu dicţia sa impecabilă şi cu nişte ochi de vulpe care făcură ca vorbele să i se înalţe parcă şi mai sus, în văzduh, ca într-o spirală ameţitoare. Chris se lăsa pe umerii lui, râzând.
Burke, eşti imposibil, la naiba!
Da, rosti el cu o modestie prefăcută. Deci, trecem la treabă?
Chris nu-l auzi. Verifică să vadă dacă nu l-a auzit cineva pe Burke şi aruncă o privire în jur pe furiş, ruşinată, către un iezuit la vreo patruzeci de ani care stătea în mijlocul mulţimii. Avea o faţă întunecată şi colţuroasă. Ca a unui boxer. Ciobită. Ceva trist în ochii lui, o suferinţă veche, totuşi calzi şi liniştitori când întâlniră ochii lui Chris şi când, zâmbind, el înclină uşor din cap. L-a auzit pe Burke. Se uită la ceas şi începu să se îndepărteze.
Eu zic să începem, nu?
Chris se întoarse zăpăcită, smulsă ca din visare.
Da, sigur, Burke. Haide să începem.
Mulţumescu-Ţi, Doamne.
Nu, aşteaptă!
Oh, la naiba!
Chris i se plânse lui Burke de finalul scenei. Spunea că punctul culminant şi finalul totodată ar trebui să fie chiar replica ei, şi nu scena în care ea iese în fugă pe uşă.
Scena asta ultimă nu aduce nimic în plus, spuse Chris. E o tâmpenie.
Da, este, iubire, este, căzu de acord Burice. Totuşi, scenaristul insistă s-o facem, continuă el, aşa că iată-ne. Înţelegi?
Nu, nu înţeleg.
Nu, bineînţeles că nu înţelegi, scumpo, ai absolută dreptate, este, într-adevăr, o tâmpenie. Vezi tu, fiindcă scena - chicoti Dennings - începe cu Jed intrând pe uşă, scenaristul crede că cel mai bine ar fi să se încheie cu tine ieşind afară.
Glumeşti?
Oh, dar eu sunt de acord cu tine, iubire. E o aiureală, de-a dreptul revoltător! Dar acum ce-ar fi să o filmăm şi ai încredere în mine c-o voi scoate la montajul final. O să molfăi cu poftă pagina asta din scenariu.
Chris râse. Şi fu de acord. Burke îl săgetă din priviri pe asistentul său de platou despre care toţi ştiau că era un individ temperamental şi egoist, gata oricând să se ia la harţă. Acesta stătea de vorbă cu cameramanul. Regizorul oftă uşurat că încheiaseră discuţia.
Aşteptând să se încălzească reflectoarele la baza treptelor, Chris îl urmărea pe regizor înjurând cu gesturi largi de exasperare, urmate apoi de strălucirea satisfacţiei de a fi obţinut ce dorea, o strălucire ce i se putea citi uşor pe faţă. Burke era un om excentric. Chris ştia că atunci când exagera în beţiile sale, obişnuia să pună mâna pe telefon pe la ora trei sau patru noaptea şi să sune toţi oamenii sus-puşi pe care îi cunoştea, mustind de ranchiună şi insultându-i pe tonul lui zeflemitor. Chris îşi aminti întâmplarea cu şeful de platou care făcuse odată o remarcă nevinovată legată de manşetele cămăşii lui Dennings cum c-ar părea uzate, lucru ce l-a determinat pe Dennings să-l trezească în acea noapte cu un telefon şi să-l facă „ţărănoi nenorocit”, iar pe tatăl său, directorul platoului de filmare, un psihopat care „a dezmierdat-o pe Judy Garland“ în timpul filmărilor la Vrăjitorul din Oz. A doua zi, Burke făcea pe amnezicul pretinzând că nu-şi mai aminteşte nimic, radiind de plăcere când îşi auzea victimele descriind cu lux de amănunte ce le spusese cu o seară înainte. Doar când i se părea convenabil găsea de cuviinţă să-şi amintească. Chris zâmbi şi scutură din cap când îşi aminti cum Burke distrusese platoul de filmare odată, beat şi copleşit de o furie oarbă. Mai târziu, fiindcă trebuia să plătească daunele, şeful de la producţie îi arătă o fotografie a locului devastat, însă Burke respinse dovezile cu viclenie, spunând că sunt „falsuri evidente“, din moment ce „stricăciunile erau mult mai grave de atât“! Chris nu voia să creadă că Burke e alcoolic sau că ar avea probleme grave în acest sens, ci că mai degrabă obişnuia să bea mult şi făcea ca toţi dracii tocmai pentru a se ridica la nivelul aşteptărilor tuturor celor care îl ştiau ca fiind un mare scandalagiu.
Ah, mda, se gândi. Cred că e vorba şi de imoralitate aici.
Aruncă o privire peste umăr, căutându-l în mulţime pe preotul iezuit care zâmbise când auzise înjurătura lui Burke. Acesta se plimba izolat, cu un aer atât de lipsit de speranţă, încât părea că deasupra lui coborâse un nor mare şi negru. Niciodată nu i-a avut la suflet pe preoţi. Atât de siguri pe ei. Atât de împăcaţi. Şi totuşi omul acesta...
Eşti gata, Chris?
Gata.
Bine, faceţi linişte! strigă asistentul regizorului.
Dă-i drumul, ordonă Burke.
Merge!
Viteză!
Acţiune!
Chris urcă în grabă scările în strigătele şi uralele figuranţilor, iar Dennings, urmărind-o, se întreba ce-o fi fost în mintea ei. Mai devreme, când discutaseră, bătuse în retragere mult prea repede. Îi aruncă o ocheadă plină de înţelesuri instructorului de dicţie, iar acesta veni tiptil până la el cu smerenia unui bătrân corist ce înmânează preotului cartea de rugăciuni în timpul slujbei.
De-a lungul zilei, soarele se arătase doar din când în când dintre nori, iar pe la ora patru, cerul începu deja să se întunece ameninţător.
Burke, nu mai avem soare, zise îngrijorat asistentul.
Da, se ascunde de lumea asta de căcat.
La îndemnul lui Dennings, asistentul dădu liber echipei, iar peste câteva clipe, Chris se afla deja în drum spre casă. Păşea cu ochii în pământ, extenuată. La colţul Thirty-sixth cu O Street se opri să dea un autograf bătrânului vânzător italian de la băcănie, care o întâmpinase din secunda în care îi trecuse pragul. Chris se semnă, adăugând „Calde urări de bine“ pe o pungă de cumpărături din hârtie. În timp ce aştepta să traverseze, privi peste drum către şcoala catolică. Sfantul-nu-ştiu-cum. Era a iezuiţilor. John E Kennedy s-a căsătorit acolo cu Jackie, auzise ea, şi mergeau şi la slujbe. Încercă să-şi imagineze scena: John F. Kennedy printre candele şi bătrâne pioase cu chipuri zbârcite; John F. Kennedy cu capul plecat în timpul rugăciunii „Crezul“; Cred... în pacea cu ruşii; Cred... Apollo IV şi rozariile zornăiau; Cred în învierea morţilor şi în viaţa veşnică...
Asta. Asta e. Asta-i şmecheria.
Chris urmări un camion hodorogit care transporta bere Gunther şi care se mişca greoi, cu un scârţâit prelung, pe şoseaua pietruită.
Traversă şi o luă în josul străzii O, trecând de auditoriul Şcolii generale Sfânta Treime de unde un preot o ajunse din urmă, zorit, cu mâinile adâncite în buzunarele hanoracului. Era tânăr. Foarte încordat. Îi crescuse barba şi trebuia să se bărbierească. Merse tot înainte, apoi o luă la dreapta spre curtea din spatele bisericii.
Chris se opri şi-l privi curioasă. Părea să se îndrepte spre o casă albă, dărăpănată. Un alt preot deschise pe dinăuntru uşa veche, cu sită, care scârţâi. Acesta îi făcu tânărului preot un semn scurt din cap şi, cu ochii plecaţi, îşi îndreptă apoi paşii spre uşa bisericii. Din nou, uşa casei vechi fu deschisă. Mai apăru un preot. Semăna cu - Da, chiar el e! Da, cel care zâmbise când Bwrke a înjurat! Acum avea o mină gravă, îl salută pe noul sosit şi îşi aşeză braţul pe umărul lui cu un gest aproape părintesc. Îl conduse înăuntru, iar în urma lor, uşa veche, cu plasă, se închise cu un scârţâit slab şi potolit.
Chris îşi privi pantofii. Era confuză. Oare ce se întâmplă acolo?
Se întrebă dacă iezuiţii se spovedeau. Apoi, un tunet înăbuşit coborî din cer. Chris se uită în sus. O să plouă?... învierea şi viaţa veşnică...
Mda. Da, sigur. Data viitoare. Lumina unui fulger pârâi pe cer undeva în depărtare. Puştoaico, lasă, o să te sunăm noi.
Îşi ridică gulerul hainei şi porni mai departe.
Spera ca ploaia să înceapă, ba chiar să toarne cu găleata.
Un minut mai târziu era deja acasă. Se duse direct în baie. După care, în bucătărie.
Salut, Chris, cum a fost?
O blondă drăguţă, de vreo douăzeci de ani, şedea la masă. Sharon Spencer. Frumoasă. Era din Oregon. În ultimii trei ani, i-a fost dascăl lui Regan şi secretară lui Chris.
Aceeaşi prostie ca de obicei. Chris se îndreptă spre masă şi se uită prin scrisorile primite.
E ceva interesant?
Vrei să iei cina săptămâna viitoare la Casa Albă?
Habar n-am, Marty; tu ce-ai vrea să faci?
Să mănânc dulciuri până mi se face rău.
Unde e Rags?
În pivniţă, în camera de joacă.
Ce face?
Sculptează. Face o pasăre, cred. Pentru tine.
Da, am nevoie de pasărea aia, murmură Chris. Se duse la aragaz şi îşi turnă cafea fierbinte. Ai glumit cu cina aia? întrebă ea.
Nu, bineînţeles că nu, răspunse Sharon. E joi.
E petrecere mare?
Nu, bănuiesc că vor fi doar cinci sau şase persoane.
Hei, perfect!
Îi făcea plăcere că era invitată, dar nu o surprindea. Toţi îşi doreau compania ei: de la taximetrişti la poeţi, la profesori, chiar şi regi. Dar ce vedeau la ea? Că era plină de viaţă?
Chris se aşeză la masă.
Cum au mers lecţiile?
Sharon îşi aprinse o ţigară şi se încruntă.
Din nou, merge greu cu matematica.
Serios? Ciudat.
Da, ştiu; e materia ei preferată.
Oh, păi, probabil e o „matematică nouă“. La naiba, eu n-aş şti să dau rest nici când îmi iau bilet.
Bună, mamă!
Fiica lui Chris dădu buzna în bucătărie cu braţele întinse. Părul ei roşcat era prins în două cozi. Pielea feţei îi era netedă, strălucitoare, plină de pistrui.
Salutare, murdăriei! Chris se lumină toată când o văzu, o luă în braţe şi-o strânse cu ardoare. O sărută pe obrajii ei rozalii ca nişte petale. În clipa aceea, nu-şi mai putu reţine avalanşa de iubire ce o copleşi.
Mmum-mmum-mmum! Apoi urmă altă ploaie de săruturi. Chris o ridică pe Regan şi o cercetă cu o privire nerăbdătoare.
Deci, ce-ai făcut azi? Ceva interesant?
Oh, doar nişte chestii.
Ce chestii? Chestii bune? Ha?
Hmm, păi să vedem. Îşi priponi genunchii de cei ai mamei, legănându-se uşurel în faţă şi în spate.
Păi, în primul rând, am învăţat.
A-ha.
Şi-am pictat.
Ce-ai pictat?
Oh, păi, flori, ştii tu. Margarete roz. Ş-apoi - oh, da! Am pictat acest cal! Deodată, o exaltare puse stăpânire pe ea şi ochii i se măriră de entuziasm.
Era un bărbat cu un cal, ştii, pe malul râului? Ne plimbam, ştii, mama, şi deodată a apărut calul ăsta, era aşa frumos! Oh, mami, trebuia să-l vezi, şi bărbatul m-a lăsat să mă urc pe cal! Pe bune! Doar un pic!
Chris, amuzată parcă de un secret pe care îl ştiau numai ele două, îi făcu cu ochiul lui Sharon.
Chiar aşa? întrebă Chris, ridicând o sprânceană. Când se mutaseră la Washington pentru filmul lui Chris, secretara cea blondă, care acum făcea parte din familie, locuise şi ea în aceeaşi casă, în dormitorul pentru oaspeţi de la etaj. După ce îl cunoscuse pe „bărbatul cu calul“ care lucra la un grajd din apropiere, Chris se gândi că Sharon va avea nevoie de un spaţiu intim şi îi găsi un apartament într-un hotel scump unde îi plătea chiria.
Da, era chiar el, vorbi Sharon cu un zâmbet larg.
Era un cal cenuşiu! adăugă Regan. Mamă, nu vrei să ne luăm şi noi un cal? Te rog?
Mai vedem, iubita.
Când putem să ne luăm unul?
Ne mai gândim. Unde e pasărea pe care ai făcut-o pentru mine?
La început, Regan amuţi şi o privi în gol, apoi se răsuci spre Sharon şi rânji, afişându-şi dinţii cu aparat dentar. O dojeni ruşinată.
M-ai pârât! făcu ea, apoi se întoarse către mama ei şi se smiorcăi:
Trebuia să fie o surpriză.
Adică...
Da, are un nas lung şi caraghios, aşa cum ai vrut!
Oh, Rags, eşti o dulceaţă. Pot s-o văd?
Nu, încă mai trebuie să lucrez la ea. Când luăm cina, mama?
Ţi-e foame?
Sunt lihnită.
Off, nu e nici măcar ora cinci. Când aţi luat prânzul? o întrebă Chris pe Sharon.
Pe la doisprezece, răspunse Sharon.
Când se întorc Willie şi Karl?
Chris le spusese că-şi puteau lua toată după-amiaza liberă.
Cred că pe la şapte, spuse Sharon.
Mami, mergem la Hot Shoppe? o imploră Regan. Mergem?
Chris luă mâna fiicei sale; zâmbi cu drag, o sărută, apoi răspunse:
Fugi sus, îmbracă-te şi o să mergem.
Oh, te iubesc!
Regan ieşi în fugă din bucătărie.
Iubito, pune-ţi rochia cea nouă! strigă Chris în urma ei.
Ţi-ar plăcea să ai unsprezece ani din nou? o întrebă amuzată Sharon.
Nu ştiu.
Chris întinse mâna după scrisori şi începu să le sorteze pe cele de la fani.
Cu creierul pe care-l am acum? Cu toate amintirile?
Bineînţeles.
N-ar merge.
Mai gândeşte-te.
Chris aruncă brusc scrisorile şi luă un manuscris de care era prinsă cu o agrafă o scrisoare din partea impresarului ei, Edward Jarris.
Credeam că le-am spus să nu-mi mai trimită scenarii, o vreme.
Cred că ar trebui să-l citeşti, spuse Sharon.
Oh, da?
Da, eu l-am citit de dimineaţă.
E bun de ceva?
Cred că e foarte bun.
Şi cumva rolul meu e al unei călugăriţe care descoperă că e lesbiană, nu?
Nu, nu joci nimic.
La naiba, filmele chiar devin tot mai bune! Despre ce Dumnezeu vorbeşti, Sharon? De ce rânjeşti?
Vrea să regizezi, pufăi Sharon din ţigară, uşor rezervată.
Ce?
Citeşte scrisoarea.
Oh, Dumnezeule, spune-mi că glumeşti!
Chris înşfacă scrisoarea şi citi în grabă:
...un nou manuscris... un triptic... studioul de filmare îl vrea pe Sir Stephen Moore... care acceptă rolul propus cu condiţia...
Ca eu să regizez partea lui de film!
Chris îşi aruncă braţele în sus, scoţând un strigăt strident şi răguşit de fericire, apoi apucă scrisoarea cu amândouă mâinile şi o lipi de piept.
Oh, Steve, îngerule, ţi-ai amintit! Filmarea din Africa, uşor băuţi, în scaune pliante, scrutând amurgul roşiatic şi auriu din depărtare.
Ah, toată treaba cu filmele e o porcărie! Pentru actor, e o porcărie, Steve!
Oh, dar mie îmi place.
E o porcărie! Tu nu ştii care e cel mai important lucru în afacerea asta, de fapt? Să regizezi. Abia atunci poţi să spui că ai realizat ceva, ceva ce îţi aparţine; ceva ce va dăinui!
Păi, atunci fă-o, iubire. Fă-o!
Ah, am încercat, Steve. Am încercat; dar nimeni nu mă sprijină în treaba asta.
De ce nu?
Să fim serioşi, ştii bine de ce: nimeni nu crede că aş fi în stare.
Dar eu cred în tine.
Un zâmbet cald. O amintire plăcută. Dragul de Steve...
Mami, nu găsesc rochia! se auzi strigătul lui Regan din capul scărilor.
În dulap! îi răspunse Chris.
M-am uitat!
Vin sus imediat! strigă Chris.
Răsfoi în grabă paginile manuscrisului şi apoi se opri, întristată, murmurând:
Cu siguranţă e o porcărie.
Oh, nu cred, Chris! Nu! Eu chiar cred că e bun!
Oh, dar tu credeai că şi Psycho e comedie.
Mami?
Vin imediat!
Ieşi în oraş, Shar?
Da.
Chris arătă spre scrisori.
Du-te atunci. Ne putem uita peste toate astea dimineaţă.
Sharon se ridică.
Oh, nu, aşteaptă, sări Chris, răzgândindu-se. Nu, iartă-mă, dar e o scrisoare care trebuie expediată în seara asta.
Oh, ok. Sharon întinse mâna după agenda sa.
Un scâncet de nerăbdare se auzi de sus.
Ma-maaaa!
Chris scoase un oftat, se ridică şi spuse:
Mă întorc într-un minut, dar ezită când o surprinse pe Sharon uitându-se la ceas. Chris spuse:
Ce e?
Off, e ora de meditaţie, Chris.
Chris îşi îngustă ochii şi o privi drept în faţă cu vădită exasperare. În ultimele şase luni, sub ochii ei, secretara devenise una dintre acele persoane care-şi caută „pacea interioară“. Totul începuse în Los Angeles când Sharon se apucase să practice autohipnoza şi apoi trecuse la cântece budiste. În ultimele săptămâni, când Sharon încă mai locuia cu Chris, toată casa era inundată de miros de tămâie şi de îngânări în surdină ale cântecului Nam myoho renge kyo („Chris, continuă să psalmodiezi versurile şi o să vezi că dorinţele ţi se vor îndeplini...“) Şi cântecul se auzea în cele mai nepotrivite momente pentru Chris, care trebuia să-şi înveţe replicile.
Poţi deschide televizorul dacă te deranjează, i-o trântea Sharon cu generozitate. E în regulă. Eu pot murmura pe orice zgomot de fundal. Acum e timpul meditaţiei transcendentale.
Chiar crezi că treburile astea o să te ajute în vreun fel, Shar?
Îmi dau pace sufletească, îi răspunse Sharon.
Sigur, mormăi Chris pentru sine, apoi se întoarse şi începu şi ea să murmure Mam myoho renge kyo.
Ţine-o tot aşa vreo cincisprezece-douăzeci de minute, îi strigă Sharon. Poate la tine va funcţiona.
Chris se opri şi se gândi să-i răspundă pe măsură. Dar se lăsă păgubaşă. Urcă scările şi se duse ţintă la dulapul din camera lui Regan. Fetiţa stătea nemişcată în mijlocul încăperii, cu privirea pironită în tavan.
Care-i treaba? o întrebă Chris pe Regan în timp ce cotrobăia prin dulap după rochia de-un albastru, pal din bumbac. O cumpărase săptămâna trecută şi îşi aminti că o aşezase în dulap pe un umeraş.
Se aud sunete ciudate, spuse Regan.
Mda, ştiu. Avem companie.
Regan se uită la ea.
Hăă?
Veveriţe, scumpo, avem veveriţe în pod. Fiica ei avea oroare de şobolani. Nici şoarecii nu-i erau mai simpatici.
Nu reuşi să găsească rochia.
Vezi, mami, nu e acolo.
Da, observ. Poate Willie a dus-o la spălat.
A dispărut.
Mda, păi, atunci îmbracă-te cu cea de culoare albastru închis. E drăguţă.
După ce văzură filmul Wee Willie Winkie cu Shirley Temple, traversară podul Key spre Hot Shoppe în Rosslyn, Virginia, unde Chris mâncă o salată, iar Regan, supă, două chifle, pui prăjit, un shake din căpşuni, o prăjitură cu afine şi îngheţată de ciocolată. Unde încape atâta mâncare în ea, se gândi Chris. Fetiţa era subţire ca un băţ de chibrit.
Chris luă o cafea şi îşi aprinse o ţigară. Se uită spre turnurile Universităţii Georgetown care se vedeau de la fereastră. Apoi îşi coborî ochii gânditoare către suprafaţa înşelător de liniştită a râului Potomac. Chris se foi uşor pe scaun. În lumina dulce şi catifelată a amurgului, râul, cu apele sale aparent amorţite şi calme, i se păru brusc c-ar prevesti ceva rău.
Şi că aşteaptă ceva.
Mi-a plăcut cina, mami.
Chris îşi întoarse privirea către surâsul fericit al lui Regan şi, aşa cum i se întâmpla când îl vedea pe Howard în ochii fetei, tresări uşor la senzaţia scurtă de durere sfredelitoare. Din cauza luminii, socoti ea. Îşi coborî ochii în farfuria lui Regan.
Nu mai mănânci prăjitura aia?
Regan, vinovată, îşi lăsă privirea în jos.
Mamă, să ştii că am mâncat dulciuri înainte. Chris îşi stinse ţigara şi zâmbi.
Haide, Rags, să mergem.
Ajunseră acasă înainte de ora şapte. Willie şi Karl se întorseseră deja. Regim o zbughi spre camera de joacă din pivniţă, nerăbdătoare să-şi termine sculptura pentru mama ei. Chris se duse în bucătărie după manuscris. O găsi pe Willie făcând cafea; în ibric, fără capac. Părea iritată şi mohorâtă.
Bună, Willie, cum a fost azi? A fost bine?
Mai bine nu întrebaţi. Willie adăugă coajă de ou şi un vârf de sare în apa care clocotea în ibric. Fusese împreună cu Karl la cinema, explică Willie. Ea ar fi vrut să vadă un film despre The Beatles, dar Karl a insistat să vadă un film despre Mozart.
Îngrozitor, bombăni furioasă printre dinţi şi închise aragazul. Prostul ăsta!
Îmi pare rău s-aud asta. Chris îşi vârî manuscrisul la subsuoară. Ah, Willie, ai văzut cumva rochia aceea pe care am cumpărat-o pentru Rags săptămâna trecută? Cea bleu, din bumbac?
Da, era în dulap de dimineaţă.
Ai luat-o de acolo?
Nu.
Nu ai luat-o din greşeală odată cu rufele murdare?
Nu, a rămas acolo.
Sau când ai făcut curat, poate?
E în dulap.
Nu, nu e. M-am uitat.
Vrând să-i răspundă, Willie îşi strânse buzele, încruntându-se. Chiar în acel moment, Karl intră în bucătărie.
Bună seara, doamnă.
Merse la chiuvetă să-şi umple un pahar cu apă.
Ai pus capcanele alea? întrebă Chris.
Nu sunt şobolani.
Le-ai pus?
Le-am pus, bineînţeles, dar podul e curat.
Spune-mi, cum a fost la film, Karl?
Interesant, făcu el. Tonul vocii, ca şi trăsăturile feţei, nu trădau nici o expresie.
Murmurând un cântec de la The Beatles, Chris dădu să iasă din bucătărie, dar făcu o întoarcere bruscă în spate, spre Karl.
Ia să mai încerc o dată!
Ai avut probleme când ai cumpărat capcanele, Karl?
Cu spatele la ea, Karl îi răspunse:
Nu, doamnă. Nici o problemă.
Şi le-ai cumpărat la şase dimineaţa?
Unele magazine sunt non-stop. Chris se plesni peste frunte, îl fixă cu privirea pe Karl câteva momente, apoi ieşi din bucătărie, bombănind în sinea ei.
După o îmbăiere lungă şi plăcută, Chris se duse la dulapul din dormitor pentru a-şi lua halatul şi descoperi rochia dispărută a lui Regan.
Era aruncată în fundul dulapului, mototolită.
Chris o ridică. Avea încă etichetele.
Ce caută aici?
Chris se forţă să-şi amintească cele întâmplate recent, apoi îşi dădu seama că în ziua în care cumpărase rochia pentru Regan, îşi mai cumpărase şi ea vreo două sau trei haine.
Probabil le-am aruncat pe toate la grămadă, cugetă.
Chris duse rochia în camera lui Regan, o aşeză pe umeraş şi o strecură în dulap. Cu mâinile în şolduri, Chris admiră garderoba lui Regan. Drăguţ. Drăguţe haine. Mda, Rags, uită-te la toate lucrurile astea pe care ţi le-am cumpărat şi nu te mai gândi la tăticul tău care nu te sună şi nu-ţi scrie niciodată.
Chris închise dulapul şi, când dădu să plece, se lovi cu degetul mare de la picior direct de masa de birou. Oh, Iisuse, ce tare doare! Îşi ridică laba piciorului să-şi maseze degetul vătămat şi băgă de seamă că biroul fusese mişcat de la locul lui cu vreo doi metri.
Nici nu mă mir că m-am izbit de el. 0 fi aspirat Willie.
Luă manuscrisul şi coborî scările până în birou. Spre deosebire de sufrageria vastă cu ferestre înalte care dădeau spre podul Key de peste apele râului Potomac, biroul avea un aer intim şi misterios: un şemineu înalt din cărămidă, căptuşit cu lemn de cireş şi grinzi din lemn masiv. Aproape totul în acea cameră avea un aspect antic. Doar barul cu scaune din piele de căprioară şi nişte perne colorate, pe o canapea unde Chris se trântise cu manuscrisul în braţe, erau moderne. Scrisoarea era strecurată între pagini. O scoase şi o mai parcurse o dată. Credinţă, Speranţă şi Caritate: un film alcătuit din trei părţi distincte, fiecare având alt regizor şi altă distribuţie. Partea pe care trebuia s-o regizeze ea era „Speranţa”.
Îi plăcea titlul. Poate puţin cam siropos, se gândi ea; dar subtil. Probabil o să-i schimbe titlul ăsta şi o să-i spună „Dansul virtuţilor“.
Se auzi soneria de la poartă. Burke Dennings. Un holtei singuratic care venea deseori în vizită pe la ea. Chris zâmbi cu amărăciune şi clătină din cap când îl auzi trântindu-i o înjurătură lui Karl, pe care nu-l avea deloc la inimă şi pe care îl hărţuia cum putea, de fiecare dată când avea ocazia.
Bună, musai să-mi iau o băutură! bombăni el îmbufnat dând buzna în biroul lui Chris. Se duse ţintă spre bar, cu privirile ferite şi mâinile afundate în buzunarele paltonului său ponosit.
Se lăsă pe scaunul înalt din faţa barului, vizibil iritat, cu o căutătură neliniştită şi vag decepţionată.
Iar ai ieşit la vânătoare? întrebă Chris.
La ce dracului te referi? pufni Dennings.
Iar ai privirea aia. Mai văzuse ea căutătura asta când filmaseră odată în Lausanne. În prima lor noapte acolo, la un hotel obişnuit de pe malul lacului Geneva, Chris nu reuşea nicicum să adoarmă. Se făcuse deja cinci dimineaţa, când ea decise să se dea jos din pat, să se îmbrace şi să coboare în hol să caute compania cuiva la o cafea. Aşteptând liftul, aruncase un ochi pe geam şi-l zărise pe regizor cutreierând în sus şi în jos malul lacului, cu mişcări înţepenite şi mâinile ferite de frigul iernii, vârâte adânc în buzunare. Exact în momentul în care ea ajunse la parter şi ieşea din lift, îl văzu intrând în hotel.
Nicio prostituată prin zona asta! i-o trântise el la repezeală când se intersectaseră, înainte ca Chris să apuce să scoată vreo vorbă. Apoi, mâhnit, fără s-o privească, intrase în lift. Mai târziu, când Chris îi mai amintea uneori întâmplarea şi-l tachina în treacăt, regizorul obişnuia să se zbârlească, acuzând-o că „emite aberaţii grosolane” pe care oamenii le-ar lua de bune dacă le-ar auzi din gura ei. O mai făcea şi „o nebună dată dracului”, ca apoi să-şi dreagă vorbele spunând că cel mai probabil îl confundase cu altcineva.
Nu ar fi exclus, conchise el subit. Stră-străbunica mea era elveţiancă.
Chris se mută în spatele barului şi îi aminti incidentul.
Mda, exact despre privirea asta vorbesc, Burke. Câte pahare de gin şi tării ai băut până la ora asta?
Oh, haide, nu fi prostuţă! o repezi Dennings. A trebuit să petrec toată seara la ceai, o porcărie de ceai la facultate! Chris îşi încrucişă braţele la piept şi se sprijini de bar.
Ce ai făcut? îl întrebă ea, nevenindu-i să creadă.
Da, haide, n-ai decât! Râde-mi în nas!
Te-ai trotilat cu nişte iezuiţi?
Nu, iezuiţii n-au băut.
Ei nu beau deloc alcool?
Ai luat-o razna? Se îneacă în alcool! N-am văzut în viaţa mea băutori mai mari ca ăştia!
Hei, Burke, mai încet, serios! Poate te aude Regan!
Da, Regan, bombăni Dennings, domolindu-şi vocea. Bineînţeles! Şi acum spune-mi unde Dumnezeului mi-e băutura?
Clătinând mustrător din cap, Chris se îndreptă de spate şi întinse mâna după o sticlă şi un pahar.
Vrei să-mi spui şi mie pentru ce naiba te-ai întâlnit cu iezuiţii?
Să mă pun bine cu ei; ceva ce tu ar trebui să faci. Adică, pentru Dumnezeu, le-am călcat teritoriul, spuse regizorul cu pioşenie. Oh, da, te rog, râzi! Numai la aşa ceva eşti bună, la asta şi la dezbrăcat!
Eu doar zâmbesc inocent.
Păi, cineva tot trebuie să se ocupe de aparenţe.
Chris atinse cu degetul cicatricea de pe pleoapa stângă a lui Dennings pe care o avea de când încasase un pumn de la Chuck Darren, starul musculos din ultima peliculă de aventuri a lui Dennings.
Se vindecă, şopti Chris cu o grijă maternă.
Dennings îşi coborî ochii, iar trăsăturile feţei îi deveniră aspre.
O să am grijă să nu-l mai angajeze nimeni. Am dat deja sfoară-n ţară.
Oh, haide, Burke. Pentru atâta lucru?
Tipul e nebun, scumpo! Nebunul acela blestemat e şi periculos! Dumnezeule, e ca un câine bătrân care se preface că moţăie la soare şi brusc sare să te muşte de picior când ţi-e lumea mai dragă!
Şi tu nu consideri că gestul lui a fost o reacţie firească la ce ai spus tu în faţa întregii echipe de filmare şi a distribuţiei, că „rolul lui e de căcat“?
Dragă, eşti nedreaptă, făcu Dennings pe virtuosul luând paharul de gin din mâinile ei. Scumpa mea, e în ordine ca eu să rostesc cuvântul „căcat“, dar nu şi când o spui tu, iubita întregii Americi. Dar lăsând asta la o parte, spune-mi ce mai faci tu, micuţa mea vedetă neastâmpărată?
Drept răspuns, Chris ridică din umeri şi-şi lăsă privirea în pământ, abătută, apoi îşi încrucişă braţele şi se lăsă pe tejgheaua barului.
Haide, spune-mi de ce eşti aşa ursuză?
Nu ştiu.
Spune-i lui nenea ce te doare.
La dracu, cred că o să beau şi eu ceva. Chris se smuci din poziţia în care stătea şi întinse mâna după sticla de vodcă.
Oh, da, excelent! Splendidă idee! Acum, poţi totuşi să-mi spui ce se întâmplă cu tine, iubita mea? Ce te supără?
Te-ai gândit vreodată la moarte? i-o trânti Chris.
Dennings se încruntă.
Ai spus cumva „moarte”?
Da, moarte. Te-ai gândit vreodată cu adevărat la ea, Burke? La ce înseamnă să mori, de fapt?
Îşi turnă vodcă în pahar.
Uşor iritat de întrebare, Dennings vorbi printre dinţi:
Nu, iubire, nu m-am gândit! Eu nu stau să mă gândesc, eu pur şi simplu acţionez. De ce dracului a trebuit să aduci vorba despre moarte, pentru Dumnezeu?
Chris ridică din umeri şi aruncă un cub de gheaţă în paharul cu vodcă.
Nu ştiu. M-am tot gândit la asta de dimineaţă. De fapt, nu m-am gândit, mai exact; am visat înainte să mă trezesc şi m-au trecut nişte fiori reci, Burke, m-a înspăimântat; am avut o revelaţie legată de moarte. Mă refer la sfârşitul în sine, Burke, sfârşitul, am simţit de parcă niciodată până atunci nu am mai auzit de moarte! Privi în lături şi îşi scutură capul. Oh, Doamne, cât de tare m-a speriat chestia asta! În vis, cădeam de undeva de sus cu o viteză de milioane de kilometri pe oră. Chris ridică paharul la gură. Cred că pe ăsta o să-l beau sec, murmură ea. Sorbi din vodcă.
Oh, prostii, pufai Dennings. Moartea e liniştitoare.
Chris îşi coborî paharul.
Nu şi pentru mine.
Ştii că dăinuie doar ceea ce laşi în urma ta sau prin copiii tăi.
Oh, astea-s prostii! Eu nu sunt copiii mei!
Da, şi mulţumesc cerului. Unul e de ajuns.
Chris se aplecă înainte, lăsă mâna cu paharul la nivelul şoldurilor, cu faţa strânsă de o grimasă de îngrijorare.
Adică, numai gândeşte-te, Burke! Să nu exişti! Să nu mai exişti deloc niciodată, niciodată şi...
Oh, haide, te rog, termină! încetează cu aberaţiile astea şi gândeşte-te că săptămâna viitoare tu o să fii cea care o să se ducă la întâlnirea cu iezuiţii la facultate! Poate că preoţii ăia or să-ţi ofere linişte sufletească!
Dennings trânti paharul pe bar.
Încă unul!
Ştii că eu habar nu aveam că ei beau?
Păi, ce să spun, eşti proastă, făcu regizorul ursuz.
Chris îl ţintui cu privirea. Oare a ajuns deja în stadiul acela când nu se mai poate controla? Sau e ea prea sensibilă?
Se spovedesc? întrebă ea.
Cine?
Preoţii.
De unde să ştiu eu? izbucni Dennings.
Păi, nu tu mi-ai zis că în tinereţe ai vrut să devii... dar Dennings o întrerupse lovind cu palma tejgheaua barului, ţipând:
Deci, unde e nenorocita aia de băutură?
De ce să nu-ti aduc o cafea?
Nu vorbi prostii, draga mea! Vreau să beau!
Îti aduc o cafea.
Oh, haide, scumpete, o linguşi Dennings cu o voce domolită. Încă una pentru drum?
Conduci?
Acum eşti rea, iubire. Serios. Nu mai eşti tu. Dennings se bosumflă şi împinse paharul înainte. „Frumuseţea sentimentului de compasiune constă în faptul că nu poate fi constrâns”, intonă el grav, trebuie să cadă din ceruri aşa cum ar trebui să cadă acum gustosul gin sec Gordon la mine în pahar, deci haide, încă unul şi mă duc, promit.
Te ţii de promisiune?
Pe onoarea mea, să mor dacă te mint!
Chris îl cântări din priviri şi apoi, scuturându-şi capul, ridică sticla cu gin.
Da, preoţii ăia, spuse ea distrată în timp ce turna gin în paharul lui Dennings. Poate ar trebui să vorbesc cu unul dintre ei.
Dacă faci asta, n-o să mai scapi de ei, mârâi Dennings, ochii i se înroşiră şi se îngustară brusc, săgetând parcă flăcări; sunt nişte nenorociţi! Chris luă sticla de apă şi vru să-i toarne în pahar, dar Dennings, ţâfnos, îi dădu mâna la o parte.
Nu, pentru numele lui Dumnezeu, sec, nu ştii că aşa îl beau? Al treilea e întotdeauna sec! Chris îl privi cum ridică paharul la gură şi, dintr-o înghiţitură, sorbi tot ginul până la ultima picătură. Îl puse la loc şi, cu capul plecat şi ochii pironiţi în paharul gol, mormăi:
Curvă proastă!
Chris îi aruncă o căutătură îngrijorată. Mda, a ajuns în punctul critic. Se gândi să schimbe subiectul şi se apucă să-i povestească despre oferta de a regiza pe care o primise.
Oh, foarte bine, cârâi Dennings, cu ochii privind în paharul gol. Bravo!
Să-ţi spun drept, mă cam sperie.
Deodată, Dennings îşi ridică ochii spre ea şi Chris putu să citească în privirea lui o grijă paternă.
Flecăreală! spuse el. Vezi tu, scumpa mea, şmecheria e să-i faci pe oamenii care se uită la film să vadă şi să înţeleagă cât de greu ţi-a fost să regizezi. Nici eu nu aveam habar de asta prima dată când m-am apucat de regizat, dar uite unde am ajuns. Nu e vorba de vreo magie, iubire, doar o muncă al dracului de grea şi conştientizarea faptului că tot timpul, de fapt, te joci cu focul.
Da, ştiu asta, Burke, dar acum că şansa asta e atât de reală, nu sunt sigură că aş putea să regizez. Adică, ştii tu, toate detaliile alea tehnice!
Oh, încetează! Lasă tâmpeniile astea pe seama editorului, operatorului de imagine şi scenaristului. Prinde instantaneele bune şi ai să vezi că o să fie în regulă. Mai important e ca tu să ai tact în relaţiile cu actorii din distribuţie, să ai grijă să joace bine şi să dea bine pe ecran. Însă tu, draga mea, ai un atu în plus faţă de alţi regizori: dincolo de faptul că o să le poţi da indicaţii cum să joace, o să le poţi şi arăta cum se face.
Chris îl privi cu neîncredere.
Da, dar totuşi, făcu ea.
Totuşi ce?
Păi, treburile alea tehnice. Vreau să le înţeleg.
La ce te referi? Ia, dă-mi un exemplu!
Şi astfel, Chris începu să-i pună întrebări faimosului regizor şi îl ţinu la taclale aproape o oră, timp în care îl descusu cum putu mai bine legat de cele mai mărunte dintre detaliile tehnice ale artei de a regiza. Deşi ar fi putut citi despre tehnici şi regie în cărţi de specialitate, lui Chris nu-i prea plăcea să citească pentru că simţea că-şi pierde vremea şi răbdarea. Aşa că, în locul cărţilor, Chris prefera să „citească” oameni. Firea ei curioasă reuşea să-i epuizeze de multe ori şi să le stoarcă toate informaţiile de care avea nevoie. Cărţile nu puteau fi „stoarse”. Ele nu ştiau să-ţi vorbească din inimă sau să-ţi răspundă întrebărilor. Ele pretindeau că lucrurile pe care le citeai în paginile lor erau evidente şi de la sine înţelese, când, de foarte multe ori, nu era deloc aşa. Mai mult, frazele lor nu puteau fi niciodată contrazise. Sau nu puteai să le opreşti şi să spui „Hei, stai puţin. Eu sunt proastă, recunosc. Poţi să-mi mai explici o dată?“ Cărţile nu râd, nu dansează, nu stau de vorbă cu tine. Cărţile sunt precum Karl.
Draga mea, ai nevoie de un foarte bun editor de imagine, chicoti Dennings într-un final. Un editor bun îţi deschide toate uşile. Dennings devenea tot mai fermecător şi mai energic, trecuse de punctul acela critic în care părea gata să izbucnească într-o criză de nervi. Asta până când se auzi vocea lui Karl.
Mă iertaţi. Aveţi nevoie de ceva, doamnă?
Karl, cu postura sa gravă, se postă în pragul uşii şi aşteptă.
Oh, ia te uită, Thorndike! făcu Dennings către el, hlizindu-se. Sau te cheamă cumva Heinrich? îl ironiză el. Nu reţin nume.
Numele meu e Karl, domnule.
Da, bineînţeles. Am uitat. Spune-mi, Karl, tu când ai fost în Gestapo, ai lucrat în interes public sau comunitar? Cred că există o diferenţă între astea două.
Karl îi răspunse politicos.
Niciuna dintre ele, domnule. Sunt elveţian.
Regizorul bufni într-un hohot isteric.
Da, evident, Karl! Intr-adevăr, eşti elveţian! Şi nu ai jucat niciodată bowling cu Goebbels, presupun!
Încetează, Burke! interveni Chris.
Şi nici n-ai fost vreodată în avion cu Rudolph Hess? continuă Dennings.
În maniera sa rece şi imposibil de tulburat, Karl îşi întoarse privirea spre Chris şi o întrebă afabil:
Doamna doreşte ceva?
Burke, ce zici de o cafea?
Ştii ce, dă-o dracului! izbucni regizorul, se ridică subit de la bar şi traversă încăperea cu paşi mari şi grăbiţi, cu mâinile strânse în pumni. Câteva clipe mai târziu, uşa de la intrare se auzi trântindu-se violent. Fără să clipească, Chris se întoarse către Karl şi rosti slab:
Scoate din priză toate telefoanele.
Da, doamnă. Altceva?
Oh, păi, poate îmi aduci o cafea decofeinizată.
Sigur.
Unde e Rags?
În camera de joacă. Să o chem?
Da, e ora de culcare. Oh, nu, aşteaptă un pic, Karl! Nu, mai bine lasă. O să cobor eu la ea. Îşi aminti de pasăre şi dădu să iasă din încăpere spre scările care duceau la subsol.
Beau cafeaua când mă întorc.
Da, doamnă. Cum doriţi.
Şi pentru a mia oară, îmi cer eu scuze în numele domnului Dennings.
Nu bag în seamă cuvintele sale.
Chris se opri şi se întoarse dintr-o parte.
Da, ştiu. Exact asta îl scoate din minţi. Îşi reluă apoi drumul prin hol, deschise uşa spre scările ce coborau la subsol şi făcu un pas pe prima treaptă.
Hei, murdărici! Ce faci acolo jos? Ai terminat pasărea aia pe care mi-ai promis-o?
Da, mama! Vino s-o vezi! Am terminat-o!
Camera de joacă era tapetată în culori vii. Peste tot, şevalete. Tablouri. Un fonograf. Mese pentru jocuri şi una pentru sculpturi. Nimicuri rămase de la petrecerea fiului ultimului chiriaş.
Oh, iubito, e minunată! exclamă Chris când Regan îi înmână mândră sculptura. Nu se întărise încă, dar semăna cu o „pasăre a melancoliei”, pictată în portocaliu, cu excepţia ciocului care avea o dungă verde şi una albă. Un smoc de pene i se ridica în vârful capului.
Chiar îţi place? întrebă Regan, rânjind cu toată gura.
Oh, iubito, chiar îmi place. I-ai pus un nume?
Regan scutură din cap.
Nu, nu încă.
Ce nume i s-ar potrivi cel mai bine?
Nu ştiu, făcu Regan, ridicând în acelaşi timp din umeri şi din braţe.
Chris se prefăcu un timp îngândurată, lovindu-şi uşor dinţii cu unghiile, ca în cele din urmă să spună:
Să mă gândesc, să mă gândesc, vorbi ea pe o voce domoală şi se încruntă. Apoi, brusc faţa i se lumină şi izbucni:
Hei, ce zici de „Dumbbird“? Hmm? Ce crezi? Un nume simplu şi uşor, Dumbbird!
Regan zâmbi larg, dând cu putere din cap, şi-şi duse mâna la gură să-şi acopere dinţii cu aparat dentar.
În regulă, deci am votat — o s-o cheme Dumbbird! declară Chris triumfătoare ridicând sculptura în aer. Când o lăsă în jos, spuse:
O pun la loc până se usucă şi apoi o iau cu mine.
Când puse pasărea pe masa din apropiere, observă tabla Ouija. Uitase de ea. Cumpărase tabla de spiritism fiindcă auzise că ar putea s-o ajute să-şi exploreze subconştientul. Nu i-a mers, deşi a încercat să facă spiritism împreună cu Sharon şi cu Dennings. Regizorul mişca de unul singur planşeta de plastic, transformând mesajele din lumea de dincolo în înjurături, spunând că vin de la nişte „spirite perverse”!
Te-ai jucat cu tabla Ouija, Rags, draga mea?

_________________
Sus In jos
Continut sponsorizat




MesajSubiect: Re: The exorcist   

Sus In jos
 
The exorcist
Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus 
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Spectrul Realitatii :: ★ CATEGORIILE INITIALE ★ :: Povesti de groaza-
Mergi direct la:  
Copyrightˆ2016 © - Toate drepturile sunt rezervate.
Social Media Buttons